Nu este o glumă. S-a întâmplat exact așa cum am zis în titlu, adică am cumpărat o carte de poezie a unui autor român cu doar un leu. Sigur, e vorba de o reducere substanțială, având în vedere că este un volum apărut în 2012, dar chiar și așa lucrurile nu pot fi în regulă. Am simțit un nod în gât, o revoltă care mi-a cabrat toate instinctele naturale împotriva oricăror forme de nedreptate.

Realitatea din România este însă un inamic atât de perfid încât îți permite să te revolți împotriva a tot ce ți se pare nedrept, dar nu-ți oferă o soluție, o finalitate, o rezolvare a chestiei în cauză. Cum era în anii ’90: lasă-i să fiarbă în suc propriu. Toți cei pe care i-ar putea interesa își vor epuiza întotdeauna rezervele de energie și de răbdare înaintea încheierii cazului, astfel încât frustrările rezultate se vor perpetua un timp nedefinit, fără vreo șansă ca legendara mămăligă (literară) să explodeze vreodată.

Îmi amintesc, spre exemplu – iar asta nu are decât o legătură conjuncturală cu ceea ce am vrut să spun mai sus – de toate (foarte) bunele intenții ale GR-USR (Grupul de Reformă a Uniunii Scriitorilor din România) care s-au topit în fața cuptorului încălzit cu insulte și alimentat energic de sutele de procese împotriva acestei grupări care nu și-a dorit decât (re)intrarea în legalitate a instituției conduse de Nicolae Manolescu. În ciuda unei hotărâri judecătorești definitive, Uniunea Scriitorilor merge mai departe în aceeași formulă, iar angajații ei își pun poze pe facebook cu birourile mai mult sau mai puțin ordonate în care își desfășoară activitatea, sfidând legea și aruncând cu tifla celor care vor cu adevărat ca lucrurile (și dreptatea) să reintre în normalitate.

Să fii scriitor independent în România înseamnă sărăcie și umilință. Dacă nu faci parte dintr-o gașcă ale cărei surse vitale sunt conectate permanent la banii publici, riști să mori de foame la propriu. Pentru reamintire, cazul lui Valeriu Mircea Popa este unul foarte concret în acest sens. Să fii scriitor în România și să nu pupi poala patriarhului este echivalent cu excluderea, cu aruncarea în șanțul literaturii, cu marginalizarea, cu afundarea în nămolul pauperității și al subzistenței la limită.

Să fii scriitor în România înseamnă să nu ai o meserie. De ce? Fiindcă din câte știu meseria de scriitor nu există în nomenclatorul ăla de care se tot pomenește. Și cum sună, până la urmă, termenul ăsta de nomenclator? Mi se pare foarte asemănător cu „nomenclatură”, vârf al unei ierarhii politice unde nu ajungeau decât cei foarte pricepuți la linsul dosului prezidențial și acei adevărați performeri ai temenelei. Nomenklatura scriitoricească din România zilelor noastre o duce foarte bine. Insensibilă la ceea ce nu se află în aria lor de preocupări, nomenklatura scriitorilor privilegiați, care-și publică, în unele cazuri, maculaturile la edituri bune și în condiții excelente, merge mai departe potrivit principiului „dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră”. Iar dacă ești împotrivă, te-ai ars nenicule, poți să umbli cu jalba dreptății în băț inclusiv la instanțele divine. Legile lor sunt inefabile și țin de o judecată superioară, care transcende justiția pământeană.  

Așa cum vă spuneam, astăzi, de Ziua Mondială a Scriitorilor, am cumpărat o carte de poezie cu un leu. Este vorba despre volumul „Aer în iarbă”, de Miki Vieru, apărut la Casa de Pariuri Literare în 2012. Miki Vieru este un poet bun și un tip extrem de simpatic. Nu știu cum de cartea lui, publicată acum aproape nouă ani, s-a rătăcit în magazinul unde am găsit-o. Eu am mulțumit hazardului că mi-a scos-o în cale. Pe de altă parte, aproape că mi-a fost rușine să plătesc un leu pe o carte de poezie, fie ea și la reduceri. Este, în opinia mea, o insultă nu doar la adresa autorului, ci și a literaturii în general.

Nu cred că Miki Vieru s-a îmbogățit după ce a publicat cartea asta. Nu cred, de altfel, că s-a îmbogățit nici în urma vânzării tuturor cărților pe care le-a publicat până acum. Nu cred, de asemenea, că ar fi avut măcar șansa să trăiască cu banii câștigați (sau mai degrabă pierduți) în urma vânzării cărților apărute sub semnătura lui. Ideea de bază este că scriitorul român, atunci când nu se află în poziția de a scuipa semnițe în capul celorlalți scriitori de la înălțimea tribunei USR, moare de foame dacă nu are o altă meserie și o altă sursă de venit.

Așa că, în concluzie, Ziua Mondială a Scriitorilor nu are decât o relevanță simbolică în România. Asta pentru că, dacă e să ne luăm după nomenclatorul mai sus amintit, scriitorul român nici măcar nu există. Cărțile din librării ale autorilor români de literatură sunt scrise de medici, de paznici, de instalatori, de profesori, de asistenți medicali, de electricieni și așa mai departe, adică de oameni care iubesc până la sacrificiu literatura, dar nu își pot vedea de destinul lor literar decât periodic, în concediu, în weekend-uri sau în energofage sesiuni nocturne de scris după programul zilnic de lucru la instituția unde prestează o cu totul altă meserie, pentru a pune pâine pe masă familiei.

Ăsta este scriitorul român așa cum îl văd eu. Dacă este altfel, vă rog să mă contraziceți, sunteți invitații mei.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.