Chiar așa este: mă simt foarte puțin sau deloc scriitor. De ce? Fiindcă un scriitor scrie. Iar eu nu scriu. Cel mult însăilez niște idei, așa cum fac aici. Ăsta nu se numește scris, ci un fel de jurnalism cultural dus în derizoriu. Sau un fel de a mă plânge că în capul meu creativitatea a devenit un fel de no man`s land al inspirației și al scrisului.

Anul trecut pe vremea asta scriam la romanul „Pastorala română”, căruia i-am dat acest titlu inspirat, firește, de cartea lui Philip Roth, dar și de atavismele mele mioritice. Sigur, nu este un roman pastoral, fiindcă nu are ca subiect viața păstorilor. Are legătură cu termenul cel mult fiindcă acțiunea se petrece la țară, adică în mediul rural, orice o mai însemna asta în locurile pe care le evoc acolo, anume gospodăria bunicii, pe care nu am văzut-o de 30 de ani și pe care mi-am închipuit că, bogat fiind, aș putea să o readuc într-un fel la viață.

Am terminat primul draft al romanului în urmă cu aproape un an și de atunci caietele în care am scris zac undeva pe un raft al bibliotecii. Pur și simplu m-am desprins de subiect și aproape că am uitat cam tot ce am scris. Îmi mai amintesc în linii mari subiectul, care este în principal legat de eșec, de moarte, de nevoia utopică de a regăsi locuri care, deși îți aparțin, nu reprezintă universul tău existențial și te resping ca pe un corp toxic, care poate altera toitul în jur.

Am abandonat acest roman numit „Pastorala română” deoarece, citind proza actuală de la noi și fiind foarte familiar cu ea (în sensul că o cunosc destul de bine), sunt foarte descurajat la gândul că, așa cum personajul meu nu se poate adapta în niciun fel la viața la țară, deși își dorește asta și investește o grămadă de bani în această utopie, nici eu nu pot face în așa fel încât cărțile pe care le scriu să fie citite. Nu am talent de antreprenor cultural, nu mă pricep să-mi promovez cărțile, nu dețin secretul succesului, n-am avut niciodată în alcătuirea mea umană ingredientul care strânge laolaltă noțiuni precum talent, ambiție, voință sau succes. Sunt mai degrabă un pesimist, un abulic incurabil. Un pacifist emotiv, lipsit de curaj. Cum să fii scriitor în zilele noastre cu asemenea defecte?

De aceea astăzi mă simt mai puțin scriitor decât oricând, chiar dacă am publicat recent o carte de poezie cu un titlu pe care mulți îl consideră reușit: „tramvaie vechi, autobuze care nu mai vin”. De aici însă și până la a avea succes (care se traduce prin vânzarea cât mai multor exemplare) e drum lung. Comenzile sunt puține, sporadice. Am primit foarte multe felicitări când a apărut cartea și mă gândeam că dacă măcar jumătate dintre cei care m-au gratulat ar cumpăra-o aș putea primi statutul de scriitor aspirant. Nu s-a întâmplat asta, așa că nici măcar începător nu mă mai pot numi. Sunt un fel de subscriitor, o specie nenăscută de scriitor, un scriitor embrionar. Ceva care încă nu există deocamdată într-o formă acceptabilă, rezonabilă, recunoscută.

Nu am „șmecheria” în sânge, nu știu să mă „învârtesc” (măcar temporar) de acest statut de scriitor, nici măcar nu știu cum să conving pe cineva că o carte de-a mea ar putea fi o necesitate pentru el, că raportul cerere-ofertă ar putea fi potențat de talentul meu de scriitor-vânzător, de glagoria mea de precupeț al literaturii. Am făcut comerț ani de zile cu tot ce se găsea în complexul Europa, am făcut bani buni de acolo, dar nu mă pricep să vând o carte. Propria carte, se înțelege. Se pare că sunt mai priceput la vânzarea de tricouri, treninguri, cămăși, încălțăminte, blugi sau mai știu eu ce. E infinit mai greu să vinzi cărți.

În consecință, de vreme ce cartea mea nu se vinde, nu cred că mă pot numi scriitor. Sigur, pot fi invocate tot felul de exemple, că nici Hemingway n-a avut succes de la început sau că Van Gogh n-a vândut niciun tablou (a vândut unul, din câte știu). Sunt un fel de anonim al scrisului, un tip care trăiește amăgindu-se că poate să facă ceva pentru literatură. Ironia este că eu chiar am ajuns să cred că pot deveni scriitor. Dar una e ce cred eu și alta este ce cred ceilalți despre treaba asta. Iar faptul că volumul meu de poezie nu se vinde spune totul. Așa că ar fi cazul să termin cu lamentările și cu articolul ăsta care s-a lungit cam mult.

À bon entendeur, salut!

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.