Prietenul meu mi-a spus deunăzi că a fost îngrijorat când n-am scris trei zile la rând la „Cititor în cafea”. Era să repet figura, fiindcă  n-am mai mișcat un deget de vineri la rubrica asta, și chiar și astăzi, în a treia zi de absență, n-aș fi avut nicio idee dacă n-aș fi fost pe finalul unei cărți pe care tot mă chinuiesc s-o termin. Are până în trei sute de pagini, dar vă jur că pare interminabilă.

N-am să vă divulg deocamdată titlul și autorul, deoarece intenționez să scriu o cronică poate chiar mâine, în care aș vrea să arăt ce mi-a plăcut și, mai ales, ce mi-a displăcut profund. La „Cititor în cafea” aș vrea să încerc să găsesc un răspuns la o întrebare care mă frământă de multă vreme: de ce au succes cărțile proaste?

S-ar putea presupune că am ceva cu besteseller-urile. Nu e o regulă, fiindcă am mai degrabă ceva cu falsa literatură. Sigur, mi-ar fi greu să dau o definiție literaturii sau să răspund la întrebarea „Ce este literatura?”, ori să agit o baghetă magică, să fac frumos din mustăți și să scot din neant alt răspuns, la o altă întrebare care ar putea naște dezbateri nesfârșite, anume „Cum se diferențiază literatura de calitate de falsa literatură”.

În principiu, răspunsul ar fi simplu, doar că autorii de literatură falsă și-au rafinat într-atât mijloacele de creație (au cunoștințe solide din artă, muzică, filosofie etc.) încât lasă impresia, deloc lipsită de argumente, că sunt cu adevărat scriitori de primă mână, care dețin în portofoliu titluri serioase, vândute în milioane de exemplare worldwide și traduse, firește, în zeci de limbi.

Sunt dezinhibați, creează personaje credibile (pe baza cărora se nasc interpretări cinematografice de Oscar), tratează cu dezinvoltură teme complicate (Holocaustul, homosexualitatea etc.), au abordări politically correct foarte în trend, mutând problematica pe terenul alunecos – pe care se descurcă excelent – al reglajelor drepturilor minorităților de tot felul, inclusiv cele sexuale, în fine, fac tot ce e posibil să ne convingă că poziția lor în literatură este una potrivită vremurilor complexe pe care le trăim.

Ei bine, trebuie să vă mărturisesc că văd și foarte multă ipocrizie în cărțile astea. Autorii de acest fel sunt de fapt obedienți față de noua ordine. În numele unei libertăți universale creează un univers care merge clar spre eliminarea opiniilor biunivoce și spre consolidarea unei ordini impuse, inflexibile, univoce. Adică spre limitarea libertății de expresie a celui care are o opinie diferită și aflată desigur în contradicție cu „trendul”. Nu poți să sufli nimic dacă ești în tabăra cealaltă, fără să riști să fii exclus, excomunicat, descalificat.

Recunosc genul ăsta de literatură de la o poștă: literatura care în numele libertății calcă în picioare libertatea celorlalți. Vă sună cunoscut? Eu, care am trăit 27 de ani în comunism, miros ideologia de la o poștă. Iar aici, v-o spun pe cuvânt, colcăie de ideologie.

Falsa literatură și falșii autori de falsă literatură adoră subiectele controversate, provocatoare, și mai mult decât atât, se înnebunesc după tipul ăsta de obediență numit „buna orientare”. Sunt întotdeauna bine orientați, miros subiectele care creează audiență, scriu nesofisticat, cu un stil monosilabic și cu dialoguri infantile. Descrierile sunt fugare, iar locul unde se pricep cel mai bine – sub pretextul că înțeleg foarte bine complexitatea relațiilor umane, deși sunt niște ageamii în domeniu – adică dormitorul, este locul lor de joacă preferat.

În cărțile autorilor de falsă literatură scenele sexuale explicite dau tonul, amănuntele considerate „delicate” sunt detaliate cu finețe de miniaturist, iar descrierea corpului uman, cu diferitele lui funcțiuni și fluide, l-ar face invidios până și pe Leonardo da Vinci. Acești autori sunt, așa cum spuneam, citiți, solid documentați, infailibili. Romanele lor, văzute dintr-un anumit unghi, par fără cusur. Au însă, din nenorocire, cel mai mare cusur posibil: sunt false. Nimic nu e omensc în ele. Nimic nu te face să trăiești emoțiile la fel de false (și abundente) folosite torențial ca debușeu în nesfârșitele tornade sexuale, cu tot cu preludiile lor furtunoase.

Nu voi înceta să mă întreb: de ce sunt publicate astfel de cârți? Sigur, răspunsul e unul foarte simplu: aceste romane, așa ușurele și pe înțelesul tuturor cum sunt, se vând. Și, cum literatura e până la urmă o afacere, cei care trăiesc de pe urma ei (în cazul ăsta inclusiv scriitorii) merg pe această rețetă. Thomas Pynchon sau Mario Vargas Llosa par niște biete creaturi antediluviene, monștri (deloc) sacri ai unei literaturi tot mai orientate și ai unei lumi literare tot mai sectare, mai artificiale, mai intolerante.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.