Citesc, în cel mai recent volum al lui Gabriel Liiceanu, „Impudoare. Despre «eu» va fi vorba” (Editura Humanitas, 2021), următorul pasaj: „Încrederea în sine însuși e motorul oricărei isprăvi personale. De aceea există riscul ca timiditatea excesivă, excesul de «bun-simț» în fața provocărilor vieții, punerea permanentă în cumpănă a propriei persoane să termine prin a te livra unui «prea târziu», exact în clipa în care ai ajuns să-nțelegi că ești făcut dintr-un aluat mai bun decât alții. E prea târziu. Prea târziu ca să te mai scoli în picioare și să te pui «pe drumul tău». acum, când l-ai întrezărit, nu mai are cine să-l parcurgă. Combustibilul – încrederea în tine – a venit când mașinăria care ești s-a-nvechit, când nu mai răspunde comenzilor pe care ai vrea să i le dai.”
Am încercat, acum aproape o jumătate de oră, să merg mai departe cu lectura, însă n-am mai putut. Ceva s-a blocat undeva, un corp străin a pătruns între roțile zimțate ale bunei dispoziții date de citirea acestei cărți și le-a blocat. Sunt convins că am mai parcurs acest pasaj în altă carte a lui Gabriel Liiceanu (pare-mi-se „Întâlnire cu un necunoscut”), însă la momentul respectiv am trecut peste el fără să mă afecteze în vreun fel. E semn că în anii din urmă ceva s-a schimbat în mine. Nu mai sunt același, sensibilitățile mele și-au mutat cuibul, angoasele mele au cu totul alte rădăcini. Dar cum a fost posibil?
La un moment dat cineva mi-a spus într-un comentariu că uneori prea multă modestie strică. Altcineva, în alt comentariu, a spus ceva despre tenacitatea cu care îmi urmăresc scopurile. Punând toate astea cap la cap am senzația că e ceva care nu se leagă, că există diferențe între modurile în care sunt receptat – hai s-o spun și pe-asta! – ca persoană publică.
M-a preocupat dintotdeauna modul în care sunt privit de semenii mei, îndeosebi de cei care-mi sunt foarte apropiați. Observațiile lor m-au rănit uneori, iar alteori m-au mirat. Să fiu eu acela din spusele lor? Să fi creat eu toate acele controverse, ambiguități și senzații inconfortabile? Uimirile mele provin din faptul că aproape de fiecare dată am certitudinea că n-am avut intenția de a crea situații sau sentimente neplăcute. Nu-mi place să rănesc oamenii, mai ales pe cei care-mi sunt apropiați. Toate reacțiile mele nepotrivite, ca să le spun așa, au venit fiindcă mi-a fost provocat și în consecință activat, scutul defensiv al ființei mele. Am făcut toate acele lucruri fiindcă am vrut să mă apăr.
Mi s-a reproșat uneori că sub masca timidității excesive se ascunde multă aroganță. Am avut literalmente senzația că unii oameni mă percep în felul ăsta. Mi s-a spus, uneori, pe ocolite, că bunul meu simț nu e altceva decât manifestarea unui orgoliu nemăsurat. Și din nou am fost uimit. Dar eu nu sunt așa! mi-am spus. Nu sunt eu ăla, e o impresie total greșită! am accentuat. Dar n-am știut de fapt aproape niciodată să-mi contruiesc apărarea astfel încât să-i conving pe ceilalți de contrariu. Nu știu să fac asta, e limpede, nu am abilitatea de a mă poziționa în așa fel încât să trag foloase chiar și din situații neplăcute. Discuțiile astea nu s-au încheiat niciodată cu concluzia „A fost vorba de o confuzie, de o eroare de judecată”, ci doar cu spatele întors și cu priviri echivoce.
Nu o dată m-am simțit singur din cauza timidității mele excesive. M-am autoexclus din proximitatea celorlalți ca să nu-i deranjez cu comportamentul meu de freak neînțeles. De multe ori m-am izolat în felul acesta. E drept, am și cunoscut precoce deliciile singurătății. Dar, vorba lui Gabriel Liiceanu, De câtă singurătate are nevoie un om?
N-am avut simțul măsurii în ceea ce privește singurătatea, însă am căutat să am cât mai mult bun-simț în relația cu aproapele meu. Dacă am greșit, asta este, nu mai pot recupera „timpul pierdut”. Este plămada din care am fost făcut, este educația pe care am primit-o în primii ani de viață, este felul meu de a fi. Sigur că tot ce e excesiv poate să dăuneze. Dar mă întreb: când a dăunat excesul de bun-simț? Nu pot să-mi dau un răspuns.
Sigur, Gabriel Liiceanu se referă la cu totul altceva în pasajul respectiv. Și aici am simțit cu adevărat pumnul în stomac: dacă sunt cu adevărat cel descris acolo?, anume în pasajul următor: „De aceea există riscul ca timiditatea excesivă, excesul de «bun-simț» în fața provocărilor vieții, punerea permanentă în cumpănă a propriei persoane să termine prin a te livra unui «prea târziu», exact în clipa în care ai ajuns să-nțelegi că ești făcut dintr-un aluat mai bun decât alții. E prea târziu.” Dacă e „prea târziu ca să te mai scoli în picioare și să te pui «pe drumul tău»”?
E o zi întunecată de joi, un fel de „aprilie întunecat”, atât la propriu, cât și la figurat. Afară a început să plouă și peste câteva ore trebuie să fiu la un eveniment cultural. Dar dacă e prea târziu pentru tot și pentru toate? Dacă am atins vârsta când nu o mai poți lua de la capăt? E ciudat cum îți influențează stările sufletești un pasaj dintr-o carte care ar fi trebuit să fie plăcută. Dar o să-mi continui lectura. O să las în urmă amărăciunea acestei zile și o să merg mai departe. Ce altceva aș putea face?
