Citesc, în cel mai recent volum al lui Gabriel Liiceanu, „Impudoare. Despre «eu» va fi vorba” (Editura Humanitas, 2021), următorul pasaj: „Încrederea în sine însuși e motorul oricărei isprăvi personale. De aceea există riscul ca timiditatea excesivă, excesul de «bun-simț» în fața provocărilor vieții, punerea permanentă în cumpănă a propriei persoane să termine prin a te livra unui «prea târziu», exact în clipa în care ai ajuns să-nțelegi că ești făcut dintr-un aluat mai bun decât alții. E prea târziu. Prea târziu ca să te mai scoli în picioare și să te pui «pe drumul tău». acum, când l-ai întrezărit, nu mai are cine să-l parcurgă. Combustibilul – încrederea în tine – a venit când mașinăria care ești s-a-nvechit, când nu mai răspunde comenzilor pe care ai vrea să i le dai.”

Am încercat, acum aproape o jumătate de oră, să merg mai departe cu lectura, însă n-am mai putut. Ceva s-a blocat undeva, un corp străin a pătruns între roțile zimțate ale bunei dispoziții date de citirea acestei cărți și le-a blocat. Sunt convins că am mai parcurs acest pasaj în altă carte a lui Gabriel Liiceanu (pare-mi-se „Întâlnire cu un necunoscut”), însă la momentul respectiv am trecut peste el fără să mă afecteze în vreun fel. E semn că în anii din urmă ceva s-a schimbat în mine. Nu mai sunt același, sensibilitățile mele și-au mutat cuibul, angoasele mele au cu totul alte rădăcini. Dar cum a fost posibil?

La un moment dat cineva mi-a spus într-un comentariu că uneori prea multă modestie strică. Altcineva, în alt comentariu, a spus ceva despre tenacitatea cu care îmi urmăresc scopurile. Punând toate astea cap la cap am senzația că e ceva care nu se leagă, că există diferențe între modurile în care sunt receptat – hai s-o spun și pe-asta! – ca persoană publică.

M-a preocupat dintotdeauna modul în care sunt privit de semenii mei, îndeosebi de cei care-mi sunt foarte apropiați. Observațiile lor m-au rănit uneori, iar alteori m-au mirat. Să fiu eu acela din spusele lor? Să fi creat eu toate acele controverse, ambiguități și senzații inconfortabile? Uimirile mele provin din faptul că aproape de fiecare dată am certitudinea că n-am avut intenția de a crea situații sau sentimente neplăcute. Nu-mi place să rănesc oamenii, mai ales pe cei care-mi sunt apropiați. Toate reacțiile mele nepotrivite, ca să le spun așa, au venit fiindcă mi-a fost provocat și în consecință activat, scutul defensiv al ființei mele. Am făcut toate acele lucruri fiindcă am vrut să mă apăr.

Mi s-a reproșat uneori că sub masca timidității excesive se ascunde multă aroganță. Am avut literalmente senzația că unii oameni mă percep în felul ăsta. Mi s-a spus, uneori, pe ocolite, că bunul meu simț nu e altceva decât manifestarea unui orgoliu nemăsurat. Și din nou am fost uimit. Dar eu nu sunt așa! mi-am spus. Nu sunt eu ăla, e o impresie total greșită! am accentuat. Dar n-am știut de fapt aproape niciodată să-mi contruiesc apărarea astfel încât să-i conving pe ceilalți de contrariu. Nu știu să fac asta, e limpede, nu am abilitatea de a mă poziționa în așa fel încât să trag foloase chiar și din situații neplăcute. Discuțiile astea nu s-au încheiat niciodată cu concluzia „A fost vorba de o confuzie, de o eroare de judecată”, ci doar cu spatele întors și cu priviri echivoce.

Nu o dată m-am simțit singur din cauza timidității mele excesive. M-am autoexclus din proximitatea celorlalți ca să nu-i deranjez cu comportamentul meu de freak neînțeles. De multe ori m-am izolat în felul acesta. E drept, am și cunoscut precoce deliciile singurătății. Dar, vorba lui Gabriel Liiceanu, De câtă singurătate are nevoie un om?

N-am avut simțul măsurii în ceea ce privește singurătatea, însă am căutat să am cât mai mult bun-simț în relația cu aproapele meu. Dacă am greșit, asta este, nu mai pot recupera „timpul pierdut”. Este plămada din care am fost făcut, este educația pe care am primit-o în primii ani de viață, este felul meu de a fi. Sigur că tot ce e excesiv poate să dăuneze. Dar mă întreb: când a dăunat excesul de bun-simț? Nu pot să-mi dau un răspuns.

Sigur, Gabriel Liiceanu se referă la cu totul altceva în pasajul respectiv. Și aici am simțit cu adevărat pumnul în stomac: dacă sunt cu adevărat cel descris acolo?, anume în pasajul următor: „De aceea există riscul ca timiditatea excesivă, excesul de «bun-simț» în fața provocărilor vieții, punerea permanentă în cumpănă a propriei persoane să termine prin a te livra unui «prea târziu», exact în clipa în care ai ajuns să-nțelegi că ești făcut dintr-un aluat mai bun decât alții. E prea târziu.” Dacă e „prea târziu ca să te mai scoli în picioare și să te pui «pe drumul tău»”?

E o zi întunecată de joi, un fel de „aprilie întunecat”, atât la propriu, cât și la figurat. Afară a început să plouă și peste câteva ore trebuie să fiu la un eveniment cultural. Dar dacă e prea târziu pentru tot și pentru toate? Dacă am atins vârsta când nu o mai poți lua de la capăt? E ciudat cum îți influențează stările sufletești un pasaj dintr-o carte care ar fi trebuit să fie plăcută. Dar o să-mi continui lectura. O să las în urmă amărăciunea acestei zile și o să merg mai departe. Ce altceva aș putea face?   

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.