Ca orice scriitor cvasinecunoscut, visez să dau lovitura cu o carte și să câștig suficienți bani de pe urma ei încât să-mi permit să nu mai public nimic după aceea. Cam așa a făcut Salinger și probabil datorită acestui lucru și-a permis să se retragă toată viața în Cornish, New Hampshire, unde a trăit departe de ochii indiscreți ai lumii.

Ar fi o postură convenabilă, însă e doar o fantezie de-a mea, ca în vremea copilăriei, când îmi imaginam că o să fiu explorator și o să pornesc într-o călătorie spre Patagonia pe urmele lui Paganel. Nu se va întâmpla niciodată, nici una, nici cealaltă, dar dacă zeul ne-a dat puterea să visăm, atunci nu văd de ce nu ne-am folosi de această putere. În felul ăsta ne mai oblojim rănile cotidiene. Nu costă nimic, pe nimeni, dacă visează la bunăstare. Important este doar să nu confundăm visul cu realitatea și să ne trezim la timp.

Întrucât până acum n-am dat lovitura și nu m-am îmbogățit, încă sunt prins în plasa tentației de a publica. Mi-am zis că ar fi bine să încerc mai departe, cu toate că știu că aspirația mea spre bogăție e mai degrabă o utopie nu cu mult diferită față de numeroasele utopii la care visam când eram copil. Nu se întâmplă asta deocamdată, adică povestea cu publicarea, însă sunt foarte liniștit. De vreme ce încă am șanse să public o carte care să-mi asigure supraviețuirea, am să tot încerc. Când se va întâmpla, dacă se va întâmpla, va fi bine. Dacă nu se va întâmpla, va fi la fel de bine. Voi fi mulțumit indiferent de rezultat, fiindcă de fapt este vorba de ceea ce te face fericit. Pe mine scrisul mă face fericit.

Pe de altă parte, mi-e teamă de fiecare dată când îmi răsfoiesc cărțile. Iar teama asta se dovedește de cele mai multe ori îndreptățită. Dacă aș fi fost redactorul acestor cărți, le-aș fi refuzat fără să clipesc și i-aș fi recomandat scriitorului să le revizuiască. Sunt trist să constat, de altminteri, că unele dintre cărțile unor scriitori ceva mai cunoscuți și mai merituoși decât mine ar trebui să aibă aceeași soartă.

Este o problemă pe care nu am observat-o de ieri, de azi. Scriitori care au impresionat la început cu o carte – pe bună dreptate – sunt publicați mai departe în virtutea inerției, chiar dacă volumele lor nu se mai ridică la aceeași valoare. An de an apar cărți ale anumitor autori – cu o frecvență demnă de invidiat – care par că au fost scrise doar pentru a fi scrise. Reiau, în acest punct, o idee de mai sus: dacă aș fi redactorul acestor cărți subsecvente, le-aș refuza indiferent cine le semnează. Sigur că asta nu se va întâmpla, fiindcă nu voi lucra niciodată ca redactor de carte.

Sunt însă uimit cu câtă generozitate sunt aprobați, aplaudați și firitisiți autori care nu mai au, cel puțin deocamdată, nimic de spus. Nu înțeleg de ce nu le spune nimeni să mai facă o pauză. Și eu am făcut greșeala asta, recunosc, și tot așa, nu mi-a zis nimeni să încetez naibii să public ca să nu pic în ridicol. Pe cuvânt de onoare că dacă mi s-ar fi explicat cauzele nu m-aș fi supărat.

Există o definiție pentru o astfel de situație: se numește manierism. Autori care merg la infinit, șablonard, pe aceeași idee, dar care pretind că aduc mereu ceva nou. Sunt mari autori care au picat în capcana asta, deci nu e o situație necunoscută și culpabilă până la capăt. Când se repetă însă an de an devine iritantă și neliniștitoare.

Sunt puțini scriitori care pot face o carte pe an și despre care să se poată spune cu fermitate că sunt mereu proaspeți. Privind retrospectiv, constat că am multe cărți pe rafturile bibliotecii care nu-mi mai trezesc niciun fel de nostalgie a cititului. Autori care au publicat torențial și care, ca și mine, au căutat probabil „să dea lovitura”.

Sigur, mai este vorba și de certificarea gloriei deja obținute. Cum să refuzi un scriitor consacrat de la publicare? Ar fi o crimă de neiertat. Și, cu toate astea, o asftel de asanare ar trebui făcută. Îmi amintesc că odinioară nu aveai dreptul să fii publicat decât cel mult o dată la doi ani. Sigur, criteriile erau altele atunci, dar acum mi s-ar părea o regulă de bun simț.

Știu că probabil cuvintele mele or să deranjeze, însă trebuie să admiteți că e foarte greu să scoți, an de an, succesiv, două, trei, patru sau chiar cinci cărți egale valoric. Inevitabil, unele dintre ele vor fi istorie după puțin timp. Nici măcar Salinger n-a reușit asta, deși cărțile lui sunt absolut minunate. Totuși, The Catcher in the Rye a rămas unică. Asta ar trebui să ne dea de gândit.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.