Educat ani de-a rândul în spiritul nostru vetust balcanic, am fost foarte surprins să aflu, într-o anumită împrejurare, că lozinca „Clientul nostru, stăpânul nostru”, cu diferitele ei variante precum celebra „Clientul are întotdeauna dreptate”, nu-și are și nici n-ar trebui să-și mai găsească locul într-un comerț modern, civilizat, care ar trebui să aibă ca prim obiectiv o relație onestă între vânzător și cumpărător.
Nu cred, așadar, în supremația publicului. Clientul nu are întotdeauna dreptate și nici nu este „stăpânul nostru”, indiferent cât ne-ar educa în acest sens cei care mai cred în temenea și în îndoitul recunoscător al șalelor. De fapt, m-am tot întrebat de-a lungul timpului, cine este tot acest „public” a cărui prezență e tot mai mult evocată atunci când se face bilanțul vânzărilor. Este un termen prea relativ pentru a putea fi măcar creionată o legătură între consum și calitatea mărfii consumate.
Mă refer, desigur, la obiectul numit „carte”. Mi-am amintit în acest sens că într-un clasament oarecare al vânzărilor de carte de nu știu unde conducea detașat un volum cu rețete. Așadar, publicul a ales și a decis că cele mai citite cărți sunt cele de gastronomie, în vreme ce bietul Cioran – că tot l-am pomenit zilele astea intens – avea la Gallimard tiraje mai mult decât modeste. Și în cazul lui a decis, firește, tot publicul.
Scriind aceste rânduri nu vreau să-mi justific propriile insuccese. Ar fi absurd, de vreme ce mă gândesc în primul rând la marii scriitori ale căror cărți zac ani de zile pe rafturile librăriilor fără ca măcar să le mai frunzărească cineva. Cine sunt eu – și nu sunt ipocrit punându-mi întrebarea asta – să mă compar cu ei? Dar, totuși, o întrebare merită pusă: decide cu adevărat publicul destinul unei cărți în istoria literară? Dați-mi voie să am mari îndoieli în privința asta.
Herman Melville, autorul uneia dintre cele mai cunoscute cărți din istoria literaturii, Moby Dick, a cunoscut cât timp a fost în viață succesul literar datorită primei sale cărți, Typee: A Peep of Polynesian Life, despre care în ziua de azi nu mai vorbește absolut nimeni. În schimb, la moartea sa, în necrologul din New York Times au scris greșit titlul operei sale fundamentale, „Mobie Dick” (cvasinecunoscută la acea vreme), pantru ca tot în același ziar să-i fie pocit și numele, „Hiram Melville”, chiar dacă s-a constatat că a fost doar o eroare. Referindu-mă însă strict la Moby Dick, și în acest caz tot publicul de la acea vreme a decis.
Ernest Hemingway, până să devină celebru, și-a publicat primul volum la Paris (din câte știu pe speze proprii, dar nu am informația exactă), Three Stories and Ten Poems, într-un tiraj de 300 de exemplare. Un alt laureat al premiului Nobel pentru Literatură, William Faulkner, și-a publicat primul volum de versuri, The Marble Faun, pe socoteala lui. Mai târziu, după ce căpătase o oarecare notorietate publicând romanele Sartoris și The Sound And the Fury, lucra ca fochist de noapte la centrala electrică a Universității Ole Miss (acolo unde a scris excepționalul As I Lay Dying).
În fine, încă un premiat Nobel, José Saramago, a reușit „performanța” de a deveni celebru spre vârsta de 60 de ani, după ce a publicat în 1980 romanul Ridicat de la pământ. Un amănunt deloc de neglijat din biografia celebrului scriitor portughez este acela că debutase în 1947. Probabil că și în cazul lui publicul a avut un cuvânt important de spus în ambele ipostaze, adică acelea de scriitor necunoscut și de scriitor celebru.
Aș mai reaminti aici doar două nume din literatura universală (deși există multe altele), din motive evidente. Primul este Kafka, iar al doilea este Proust. Sper că sunteți familiarizați cu biografiile lor. De asemenea, de la noi l-aș pomeni pe Radu Aldulescu, unul dintre cei mai autentici și valoroși romancieri pe care-i avem, al cărui roman de debut, Sonata pentru acordeon, a apărut abia în 1993, după ce manuscrisul zăcuse ani în șir în redacția editurii unde-l predase. Să zicem că această carte nu putea apărea înainte de 1989, însă de ce a trebuit să mai treacă încă trei ani după revoluție? Ca să nu mai zic că volumele diferitelor reeditări (inclusiv seria de autor de la Cartea Românească) au sfârșit prin a fi vândute la prețuri mult reduse, întrucât au stat cu anii (le-am văzut cu ochii mei) pe rafturile librăriilor.
Nu vreau să mai înghit pastila asta cu publicul care decide dacă o carte este bună sau nu în funcție de cât de mult cumpără un volum sau altul. Publicul de carte din România este, cu excepțiile de rigoare – fiindcă există un segment, neimportant numeric din păcate, care știe foarte bine ce face și alege întotdeauna corect – indecis și mofturos, iar opțiunile „majorității care decide” se îndreaptă de regulă ori spre nume celebre (celebritatea vinde, nu-i așa, deși e relativă, fiindcă „scriitori” celebri sunt și Mihaela Rădulescu, Florin Piersic Jr., Mihai Găinușă, George Becali, Marina Almășan, Carmen Harra și așa mai departe), ori spre autori conjuncturali precum la fel de celebra Ioana Binder.
