Mărturisesc că sunt curios ce spun alții despre mine. Mi se întâmplă asta nu atât din nevoia de a afla cine mă laudă – fiindcă e puțin probabil să o facă cineva – cât din aceea de a ști cine mă înjură și pe ce tonalități. Bârfa s-a dovedit a fi, de-a lungul timpului, inepuizabilă. Nimeni nu scapă de ea, fie că ești nevoit să încasezi vorbe grele, aflate de la terți, venite dinspre persoane despre care aveai o părere bună, fie că răspândești tu însuți lucruri care sfârșesc prin a germina în forul tău interior vinovății și remușcări.
Bârfa literară este, așa cum bine se știe, una dintre cele mai spumoase dintre tipurile de bârfă cunoscute. Colportarea și lichelismul, pe de o parte, onestitatea și vorba bună, pe de altă parte, constituie cei doi poli ai clevetirilor inepuizabile care atrag în centrul lor viața scriitorilor, a jurnaliștilor și în general a celor care se ocupă, mai mult sau mai puțin artistic, cu scrisul. E drept că există un dezechilibru între cei doi poli. Onestitatea, bunul simț, vorba bună, sunt plictisitoare și au un efect soporific într-o conversație. Ponegreala, în schimb, ține treaz instinctul natural uman al mistificării, al hulirii, al discreditării.
Am spus de multe ori că sunt un jurnalist cultural independent și că nu am a da socoteală nimănui nici cu privire la ce fac, nici în legătură cu ceea ce scriu. Atâta timp cât mă păstrez în limitele unei decențe autoimpuse nu cred că sunt nevoit să-mi încalc principiile. Pesemne că unora le par suspect, de vreme ce mișcările mele nu sunt coordonate de cineva „de sus”. Nu primesc ordine de la „centru”, nu sunt nevoit să cer voie ca să critic pe cineva, nu trebuie să mă autocenzurez decât în situații care invocă bunul simț și n-am de ce să-mi limitez independența de vreme ce nu depind, în exercițiul jurnalistic, de vreo „linie directoare” sau de capriciile unui șef care la rândul lui este obligat „de sus” să facă o selecție riguroasă când vine vorba de cei care trebuie criticați și cei care trebuie menajați.
Ăsta este farmecul independenței jurnalistice. Există, firește, și o parte neplăcută a poveștii. Am observat, de-a lungul celor trei ani de când scriu aici, un fenomen destul de ciudat: am devenit din ce în ce mai singur. Nu știu dacă este o mișcare voită de marginalizare – nu-mi fac iluzii că aș fi atât de important – și nici nu cred că există cineva care stă cu ochii pe mine tot timpul și-mi monitorizează mișcările zilnice, asta ca să-l parafrazez pe Radu Petrescu. Totuși, fenomenul există, îl simt din ce în ce mai mult nu doar în audiențe, ci și în relaționările directe.
Cred că postura asta de a nu avea un șef, de a nu face parte dintr-o ierarhie, a fost idealizată într-atât încât a devenit, în mintea unora, o imposibilitate, o fantezie, o poveste de adormit copiii. Sigur că putem spune, la modul general, că nimeni nu este cu adevărat independent. Toți suntem supuși, aproape zilnic, unor mai mult sau mai puțin banale sevituți. De aceea am ajuns să cred că, așa cum e și cazul meu, cei care își clamează independența pot fi considerați ori suspecți, ori nițel țicniți. Nu poți crede într-o fantezie făcând totuși parte dintr-o lume a dependențelor de tot felul și a globalizării pernicioase. Toți suntem incluși într-un sistem ocult, toți trebuie să dăm socoteală cuiva, fie și unei entități nevăzute, unui „șef” virtual.
Dar dacă nu e așa pentru toată lumea? Îmi pun mereu întrebarea asta, mai ales că, pus în fața curentelor progresiste tot mai agresive mă surprind uneori autocenzurându-mă nu pe principiile bunului simț, ci pe cele care țin mai degrabă de teama de a nu fi ponegrit și eliminat cu totul. Teama asta există, vine de undeva din hăurile virtualului și pare a fi omniprezentă. În cazul ăsta înseamnă că independența totală devine cu adevărat o iluzie. Cenzura sau autocenzura sunt realități care diluează presupusa omogenitate a independenței și o transformă într-o insidioasă semidependență sau, dacă vreți, interdependență. Și uite așa am ajuns de unde am plecat.
Am citit de multe ori și știu sau admit că fără libertate creația literară are de suferit. Cum se face atunci că s-au scris capodopere și în regimuri totalitare? E o întrebare pe care mi-o pun frecvent. Să fie oare pentru unii nevoia de libertate atât de mare încât aceasta elimină din ecuația vieții tocmai instinctul de supraviețuire? Este expunerea în fața celor mai teribile pericole un adjuvant necesar pentru scrierea unor cărți mari și pentru crearea sentimentului că astfel dispui, în forul tău interior, de o libertate nelimitată?
În orice caz, concluzia este că nu mi-am imaginat vreodată, din 1990 încoace, că mi se vor reactiva, sub o formă sau alta, temerile dinainte. Am crezut că sunt liber și cred în continuare acest lucru. Cred în independența mea, cred că pot să scriu ce vreau, cred că pot face lucruri bune cu scrisul meu. Doar că, pe canale obscure, prin mesaje subliminale, prin acțiuni care sugerează, ca pe vremuri, că e bine să nu vorbești mai mult decât trebuie, mi se inoculează tot mai mult senzația că libertatea, în ziua de azi, își are limitele ei. Poate că și le-a avut întotdeauna, însă atunci când aceste limite nu sunt impuse de respectarea legilor civile, penale sau ale bunului simț, mi se pare că e ceva în neregulă. S-a trecut un prag care ne aruncă înapoi cu peste 30 de ani. Iar campionii discursurilor entuziast-progresiste jubilează.
Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
