Cine n-a fost la furat de gutui toamna și n-a jucat fotbal pe maidan nu prea știe ce e aia copilărie. Sigur că activitățile astea, cam băiețești după gusturile unora – deși erau și fete îndrăznețe care veneau cu „gașca” și se cățărau, agile ca niște mici pantere, pe gardurile proprietarilor de pomi fructiferi – ar putea fi extinse la mai multe furturi nevinovate și impenitente.
Morala actuală impune o etică diferită, deși existau și pe atunci îndemnuri civilizatoare precum „cine azi fură un ou, mâine va fura un bou”. Un părinte al zilelor noastre, care-și duce odrasla cu BMW-ul la școală, ar considera de neimaginat postura în care fiul sau fiica lor, corect îmbrăcați și spălați pe dinți dimineața, la prânz și seara, ar putea apărea cățărați pe un gard, în echilibru precar, smulgând mere sau gutui din copacul care-și revarsă generos spre stradă ramurile încărcate, deși acasă au o fructieră plină de roadele exotice ale pământului. Sau, doamne ferește, alergată de proprietarul furios, înarmat cu o bâtă pe care o scutură amenințător deasupra capului.
În Ferentariul copilăriei mele astfel de scene erau însă destul de frecvente. Sigur că existau și corecții fizice (uneori întreceam măsura și eram pârâți părinților de oamenii supărați nu pentru că le furam fructele, ci pentru că rupeam crengile cu totul), însă erau uitate rapid. Nu știu ca vreunul din prietenii mei de atunci să fi devenit hoț în adevăratul sens al cuvântului. Pentru noi era mai degrabă o aventură, nu neapărat o calificare la „locul de muncă”, deși Ferentariul era destul de generos când venea vorba de modificat destine nu în sensul cel mai bun cu putință. Totuși, datorită părinților noștri am fost feriți de necazuri mai mari.
O altă preocupare a puștilor de atunci era fotbalul. Am fi jucat de dimineața până seara. Nu ne plictiseam niciodată și, înainte de a intra în case, chemați insistent din balcoane de mamele noastre, tot mai încingeam o miuță la lumina stâlpului din colțul străzii. Totuși, cele mai spectaculoase partide aveau loc pe maidanul din curtea școlii.
Îi spuneam maidan fiindcă era o porțiune largă de pământ pe care crescuse vegetația sălbatică după ce lucrările de construcție a noii școli se terminaseră. Nu era propriu-zis vorba de gazon, fiindcă pe pământul gloduros crescuseră, din loc în loc, smocuri de iarbă care se toceau rapid din cauza tălpilor tenișilor noștri ieftini de Drăgășani sau a celor mai rezistente, trimise de marele nostru prieten de la răsărit, China.
Maidanul ăla a cunoscut gloria efemeră a unor echipe de care n-a auzit nimeni, faima locală a unor jucători zdrențăroși care vrăjeau mingea mai ceva ca vrăjitorul Garrincha. În condițiile în care mingea sărea din smocurile de iarbă ca din colțul mesei, era important să deprinzi repede tehnica posesiei, fiindcă altfel nu te băga nimeni în echipă. Puteai să faci zece ture de teren în cinci minute, dacă nu erai „tehnic” stăteai pe bară. Mingea trebuia să ți se lipească de gleznă, fiindcă altminteri te lua la mișto toată lumea.
Am văzut puști care făceau chestii la care jucătorii noștri de națională nici nu pot visa. Unora nu le puteai lua mingea decât dacă le dădeai la gioale, atât de buni erau. Toți s-au pierdut, fiindcă n-a avut nimeni ochi pentru ei. Eram săraci și marginali, deși jucători precum Sandu Neagu, Sameș, Liță Dumitru, Dumitrache sau Dobrin dintr-o astfel de lume au ieșit la suprafață. Exemplele ar putea continua, firește, însă doar până la un moment dat.
Puștii de odinioară nici nu puteau măcar visa la ce au puștii din ziua de azi. Sigur, există și un revers. Puștii de odinioară aveau în micile lor apartamente – care ar putea fi acoperite ca suprafață de unele garsoniere construite în prezent – ceva la care puștii din ziua de azi s-ar putea uita ca la o curiozitate: biblioteci. Orice familie avea o mică rezervă de cărți pe câteva rafturi. De altfel, „biblioteca” exista în orice sufragerie deoarece era parte integrantă din mobilă. Un set de mobilă „de sufragerie” includea automat „biblioteca”, nu se putea altfel. Iar „bibliotecile” astea erau umplute, după gusturi și posibilități, cu cărți.
Seara, după ce dădeam jos glodul de pe noi în căzile de baie atât de mici încât ziceai că sunt făcute pentru pitici (azi am spune hobbiți), adormeam întotdeauna cu o carte în mână. Citeam povești, aventuri, SF, tot ce intra în literatura specifică segmentului nostru de vârstă. Și ghiciți ce? A doua zi, când ne întâlneam, ne spuneam unii altora ce citisem. Curiozitatea era mare, astfel încât ne împrumutam mereu cărțile unii altora. Fiecare voia să citească o carte pe care nu o avea acasă. Volumele circulau de la unul la altul până deveneau și ele „zdrențăroase”, ca „echipamentul” nostru prăpădit, dar curat, pe care-l îmbrăcam ca să batem mingea pe maidan.
