Am scris mai demult o recenzie (aproape) negativă la o carte, iar autorul s-a cam supărat. Nu a fost o distanțare radicală, însă mi-a fost destul de ușor să percep diferența dintre precedenta amiciție și politețea rece de după. M-am întrebat dacă nu cumva judecata mea a fost un pic grăbită și, în consecință, nedreaptă. Am recitit multe dintre pasajele pe care le categorisisem ca fiind lipsite de calități literare și am văzut că nu greșisem cu nimic. Atunci mi-am dus mâna la falcă și am început să privesc în tavan.
Nu tavanul însă era acela care putea să-mi ofere răspunsuri la întrebările pe care mi le-am pus. Mi-am zis că, în numele unei corecte interpretări, e musai să scriu ce simt în legătură cu un text sau altul, chiar dacă unele afirmații sunt bazate pe intuiții, comparații sau judecăți recurente. Un text literar, ca să fie apreciat, trebuie să miște ceva în tine. Dacă aș scrie acum, de pildă, că „Bunavestire” a lui Breban a avut asupra mea, în numeroase pasaje, un efect soporific, mi i-aș pune în cap pe susținătorii celebrului scriitor.
În altă împrejurare am scris entuziast despre romanul „Cartea Reghinei” al Ioanei Nicolaie. Am scris din convingere, fiindcă mi-a plăcut foarte mult, deoarece altminteri m-aș fi păstrat într-o rezervă cordială. I-am și spus Ioanei asta, că tot ce am spus în cronica aia e purul adevăr, că nu e nimic scris din complezență. Cred că sunteți familiarizați cu conceptul ăla de „tăcere semnificativă” din partea publicului. Ei bine, în cazul ăsta cred că s-a aplicat perfect. Doar o doamnă mai înțepată mi-a lăsat un comentariu din care se putea lesne trage o concluzie zglobie, șugubeață: „Hai dom’le, mai lasă-ne cu astea, că știm noi mai bine…”
E drept, n-am mai scris cam de multișor recenzii. Nu pentru că nu mi-aș fi dorit, ci pentru că nu știu cum să negociez în anumite situații. Așa cum am mai spus, n-am nimic de pierdut, pot să scriu ce vreau fără să mă tem că voi fi tuns, ras și frezat fulgerător de frizerii corectitudinii politice. Numai că, vorba lui Sebastian, în realitatea asta halucinantă unele chestii îmi provoacă plictiseli pe care aș vrea să le evit.
Se observă, vorba aia, de Marte ciocnirea apocalitică de orgolii în numele cărora se consumă energii fulminante, care ar putea fi folosite nu în scopuri lucrative (se știe că publicitatea negativă e una care atrage atenția și generează profit), ci în scopuri nobile. Dar cine mai e preocupat în ziua de azi de termeni prăfuiți precum onoare, noblețe, bunătate sau condescendență, de vreme ce apar, unul după altul, modele de BMW, de Iphone sau de chestiuțe livrești ambalate strălucitor? Lumea se grăbește, iar eu am rămas în urmă. Da, sunt un mare prefăcut. Dar sunt oare singurul?
