Cititor în cafea: Impostura miroase urât

Sunt conștient că-mi voi pune în cap o grămadă de „poeți consacrați”, însă îmi asum riscul. Așa cum am mai spus cândva, eu sunt tipul care nu are nimic de pierdut. Cărțile mele n-or să apară brusc în centrul atenției celor care le-au ignorat până acum și nici n-or să fie aruncate în foc. În ecuația asta, eu nu contez deloc. Ceea ce contează cu adevărat este poezia și devotamentul față de literatură. Restul ține de orgolii care nu mă privesc și de tentații pe care le-am trecut demult în zona penumbrelor.

Primesc aproape zilnic solicitări de publicare la rubrica „Poșta redacției”. Deși nu mi-am dorit asta la început, acest atelier literar a devenit un fel de centru de interes pe O Mie de Semne. Mă bucur de fiecare dată când descopăr câte un poet talentat. Pe alții, e drept, îi public doar ca să-i încurajez, ca să le dau un imbold. Destul de mulți pică însă testul și rămân în folderul „Poșta redacției – texte refuzate”.

Dintre aceștia din urmă o categorie aparte o reprezintă „poeții consacrați”. Nu o dată, după ce i-am refuzat pe unii dintre ei, am primit răspunsuri țâfnoase, însoțite de „dovezi” prin care îmi arătau că poemele lor sunt de fapt foarte valoroase și că ar fi trebuit publicate. Dovezi venite, se înțelege, de la „critici meseriași”, ale căror opinii vor rămâne în veci pe placa de bronz a criticii de specialitate, neputând fi atacate de acizii timpului.

Pe de altă parte, observ că persistă, tot în zona poeziei, un fenomen foarte supărător: impostura. Sute de „poeți”, cu mii de cărți publicate, își găsesc locul de onoare în fițuici literare cu caracter local, textele lor îndoielnice fiindu-le publicate pe bandă rulantă, fără discernământ critic, în virtutea faptului că au cel puțin 20 de cărți de poezie în portofoliul literar propriu și sunt, vezi doamne, scriitori „consacrați”, valoarea lor fiind, se înțelege, incontestabilă.

Ei bine, o spun cu toată responsabilitatea, foarte mulți dintre acești producători neobosiți de poezie proastă sunt doar niște mici impostori literari care se pricep foarte bine să facă gălăgie în jurul numelui lor și al „operei” pe care au creat-o. Sunt „scriitori” care cred că dacă primesc laude de la vreun „critic meseriaș”, care își publică materialele în aceleași revistuțe fără relevanță, capătă astfel o validare literară inatacabilă.

Trebuie să știți că am toleranță zero la impostura de genul ăsta și îi miros de la o poștă pe impostorii literari. Pe de altă parte, am toleranță nelimitată la modestie și la hărnicia aia bună, însoțită mereu de bun simț, de metodă și de răbdare. Pe O Mie de Semne aceștia vor avea întotdeauna ușa deschisă.

Ceilalți, care vin cu aerul ăla autosuficient și arogant al „consacratului”, al celui care, în virtutuea faptului că se bucură de o recunoaștere locală unanimă și a participat la sute de festivaluri sătești de poezie, unde a câștigat tot atâtea premii sau diplome la fel de irelevante ca publicațiile în care au fost promovate, se vor lovi de refuzul meu îndârjit.

Mai este un lucru pe care vreau să-l (re)amintesc aici. Faptul că s-ar putea să fiți refuzați într-o primă instanță și că nu veți apărea pe O Mie de Semne ar trebui să vă ambiționeze, nu să vă provoace reacții îmbufnate și trântit de uși. Multora le-am explicat că mi-a fost greu să iau o decizie negativă și i-am încurajat spunându-le că e doar o chestiune de timp până când vor publica pe O Mie de Semne. Cei mai mulți dintre ei au înțeles și mi-au spus că vor reveni. Alții au ales tăcerea, iar unii s-au supărat.

Faptul de a fi publicat, nu neapărat pe O Mie de Semne, ci în oricare revistă literară cu relevanță, ar trebui să fie pentru cei aleși un eveniment. Pentru unii chiar este, iar reacțiile lor sunt delicioase. Pentru „refuzați”, acest mic spectacol juvenil ar trebui să fie unul care să le stârnească ambiția și hărnicia aia bună de care pomeneam mai sus.

Cât despre impostori, îi rog să nu uite că nu sunt deloc la dispoziția lor și că nu le datorez explicații elaborate pentru decizia de a-i refuza. Nu sunt aici pentru a face analize literare „argumentate” pe texte evident proaste. Sunt aici pentru că iubesc poezia și vreau să dau un contur anume acestei publicații numite O Mie de Semne.

Și îi mai rog ceva pe impostori: citiți ce au scris despre poezie T.S. Eliot, Ezra Pound, Charles Baudelaire, Gheorghe Crăciun, Serge Fauchereau, Alexandru Mușina, Fernando Pessoa, Mircea Cărtărescu și alții și alții și alții – și poate că astfel vă veți da seama de penibilul situației în care vă complaceți.

Faptul că ați publicat trimestrial volume scoase la edituri de care nu a auzit nimeni sau că v-au apărut cu ghiotura grupaje de poeme în reviste care și-au pierdut demult relevanța vă descalifică și nu vă conferă, așa cum credeți, legitimitate. Iar impostura literară miroase urât, poate la fel de urât cum miroase impostura politică. Fiindcă și acolo, așa cum se știe, există fabrici de diplome care nu sunt decât niște hârtii fără valoare, cum sunt bancnotele scoase din uz.