E de fapt o continuitate, fiindcă n-am plecat cu adevărat de lângă cărți niciodată. Doar că, pentru a nu transforma o plăcere în ceva toxic, prin supraabundență, e bine să ne detașăm uneori, fie și măcar pentru o zi, de ceea ce ne place. Ieri a fost o zi specială în familie, iar cărțile au trecut în plan secund. Seara, un film cu Kevin Costner și Woody Harrelson mi-a amintit că de multe ori arta care-mi place nu stă culcușită doar între coperțile unui volum, ci și între începutul și sfârșitul unui film biografic foarte bun.
E o dimineață de luni cețoasă, cu moleșeală cauzată de oboseala relaxării, cu vise încă agățate de pleoape, cu gânduri imprecise și obiective care mai pot aștepta. Cărțile au fost însă mereu aici, tăcute, lipsite de pretenții, prieteni buni care nu te trag de mânecă pentru a le acorda atenție. Dacă ar avea rațiune (și au, dacă stăm să ne imaginăm), fiecare dintre volumele de pe rafturi ar părea niște ființe cuminți, care nu fac gălăgie decât când sunt scăpate, din neatenție, pe jos. Și și atunci nu s-ar plânge, fiindcă ar fi un semn că cineva le-a luat de acolo, că le-a arătat o minimă atenție. Lucru care le-ar bucura nespus, presupun.
Astăzi aș fi vrut să vă spun ceva despre eternul Orlando al Virginei Woolf, carte pe care o recitesc după ceva vreme, însă pe care ieri am lăsat-o să se odihnească nițel. Zilele astea voi reveni asupra ei, fiindcă sunt ceva lucruri de povestit, mai ales că am senzația că citesc o carte aproape necunoscută, pe care nu am reușit să o asimilez cum se cuvine în timpul lecturilor anterioare. Natura proteică a prozei Virginiei Woolf m-a derutat întotdeauna, ai senzația că masa textului este fluidă și în continuă schimbare, nu ești sigur că dacă ai da câteva pagini înapoi ai găsi ceea ce tocmai ai citit doar cu câteva minute înainte. Dar să nu anticipez.
Poezie sau proză? Sau, de ce nu, teatru? Dacă tot suntem în perioada asta ciudată, ce ne-ar împiedica să-i revizităm pe Beckett, Sartre sau Ionesco? Ori să facem o mică incursiune prin Bulgakov, Cehov sau Gombrowicz? N-ar fi rău, nu-i așa?, dacă tot avem cărțile astea în bibliotecă. Și multe altele, fiindcă în „Biblioteca lui Gelu” există o secțiune aparte și foarte prețioasă, o colecție de piese de teatru scrise de cei mai mari dramaturgi ai lumii, de la Shakespeare la Eugene O’Neill, de la Pirandello la Jean Giraudoux sau Arthur Miller.
Simt însă că e vreme pentru proză deocamdată. Octombrie e aproape gata, iar poezia toamnei se stinge ușor-ușor. Ar trebui să vină zile ceva mai aspre, cu frigul care prevestește trecerea către iarnă. Zile în care, după muncă, e bine să bei un ceai fierbinte și să stai sub pătură cu o carte de Nabokov sau de Vodolazkin.
Nu știu ce-ar fi mai bine pentru fiecare dintre voi. Cineva mi-a spus deunăzi, într-un comentariu, că oamenii își pierd repede interesul atunci când citesc un text. Dacă ați ajuns aici înseamnă că nu sunteți de acord cu raționamentul ăsta sau cu ideea stupidă că mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Mâna întinsă către o carte nu are nevoie de pomană. De ce? Fiindcă acolo, între coperțile alea prăfuite, găsește toți nutrienții necesari vieții. O carte este Povestea însăși, este modul cum ne privim propria existență în raport cu lumea.
Chiar dacă ziua de azi va fi uitată, nu veți uita niciodată o carte pe care ați început să o citiți într-o astfel de zi. Asta deoarece fiecare poveste scrisă este întotdeauna și despre noi, fiindcă nu cred că nu ne-am regăsit, măcar puțin, în cărțile pe care le-am citit. Suntem acolo, de fapt, tot timpul, fiindcă Povestea ne include pe toți, indiferent unde ne aflăm, de unde venim și încotro ne îndreptăm.
