E o zi urâtă de marți. Plouă dizolvant, trotuarele sunt lipicioase, oamenii par înseriați, masificați într-o ceată cenușie și imprevizibilă, iar realitatea interioară și exterioară pare o succesiune de tablouri sumbre, fără linii de dialog, dintr-un film mut, făcut de un regizor depresiv și maniac. Picăturile de apă căzute din cerul cenușiu, apocaliptic, se sparg violent, vitriolant, la contactul cu suprafețele solide. Totul e împroșcare și dezgust și nimic nu mai pare a se afla pe un terasament care să dea drumului senzația de curgere lină.

Îmi amintesc, cu strângere de inimă, că într-o astfel de zi, în primăvara lui 1979, m-am mutat în Drumul Taberei. Opt ani petrecuți într-un Ferentari melancolic și violent se pulverizaseră în doar câteva ore. Deși credeam că există resurse suficiente ca să-mi pot păstra prieteniile, totul s-a rupt brusc. Realitatea mi-a demonstrat că nu tot ce-ți dorești sau îți închipui că ar trebui să se întâmple se și realizează cu adevărat. Odată punțile distruse, am fost forțat să intru în minunata lume nouă.

M-am trezit absolutamente singur, într-un cartier necunoscut, care își avea propriile granițe interioare, trasate de obișnuitele găști. Mi-a luat ceva timp ca să învăț și să mă acomodez cu acest gen de regionalizare. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre instinctul de gașcă. Există un tip de solidarizare ezoterică, rece și impenetrabilă, construită pe suspiciune și pe principiile emise de acele „personalități” ignare din grup (așa-zișii șmecheri) care nu admit altă filosofie de viață în afara celei pe care ei înșiși au creat-o și impus-o.

Fără consimțământul lor nu poți intra în niciun grup, chiar dacă ești adus de un alt membru al găștii, care garantează pentru tine. Chiar și așa ești privit, cel puțin la început, cu mefiență sau chiar cu dezgust. Pentru băieți ești o amenințare directă, fiindcă îți vrei propriul loc în ierarhie, iar asta înseamnă dislocare, agresiune indirectă, redimensionare a scării valorice. Este, în fond, un fel de mafie incipientă, care își are nu doar propriile reguli, ci și niveluri mai mici sau mai mari de violență.

Sigur, nu am avut parte de conflicte contondente, ci doar de șicanări, neîncredere, indiferență aluzivă, răstălmăciri ale unor vorbe adresate cu bună credință. Puterea de mistificare a unora era atât de mare încât mă durea atitudinea lor mai mult decât dacă mi-aș fi luat câțiva pumni în cap și câteva picioare în fund. Nici fetele nu făceau excepție, puseele lor de răutate depășind în multe momente puterea mea de înțelegere.

Nu am petrecut mult timp ca un marginal în Drumul Taberei, deși a durat ceva până când am fost acceptat în unele grupuri. Din martie până prin septembrie, când m-am „lipit” cu adevărat de o gașcă în care mi-am petrecut următorii ani, am trecut însă prin experiențe destul de neplăcute. De multe ori mi-ar fi plăcut să mi se spună tranșant „pleacă bă, de-aici, nu vezi că faci praf”, în locul alternativei falacioase de tipul „mai vino pe-aici, mai vedem ce se mai întâmplă”. Instinctele gregare ale gășcarilor erau bine antrenate. Erai exclus treptat, cu abilitate, îndepărtat ca un corp străin.

Am învățat multe lucruri la vremea aceea, însă nu m-am învățat minte. Am recunoscut cu ușurință tipul ăsta de comportament și în lumea literară. M-am considerat destul de pregătit să fac față oricărei forme de mistificare și provocărilor în general, gândindu-mă că natura umană cultivată și matură e mai presus de instinctele carnasiere ale unor grupuri de adolescenți. Unii oameni, pe care îi iubesc și care mi-au câștigat încrederea, nu mi-au înșelat așteptările. Alții, însă, m-au dezamăgit.

N-aș fi vrut să dau o notă prea personală acestui editorial. Sunt mulți care, în virtutea faptului că fac parte dintr-o gașcă, se cred superiori. Nu asta mă deranjează. Mă deranjează în schimb felul în care sunt pus uneori „la locul meu” de oameni aflați în poziții dominante, care la început mi-au simulat prietenia. De vreo două ori mi s-a spus, spre exemplu, că n-am nicio șansă să public la editurile X sau Y. Profețiile lor s-au confirmat, însă mesajul avea un cu totul alt înțeles. Nu pentru că eram un scriitor prost n-aș fi avut nicio șansă (de altfel așa-zisele prietenii s-au legat inițial tocmai ca urmare a unor mărturisiri de genul „ce frumos scrii”), ci pentru că nu făceam parte din gașca potrivită. Iar pentru a fi admis, ca în cunoscutele frății din universitățile americane, trebuia să trec examenele servituții, ale pozei de grup, ale solidarității ignare.

N-am făcut asta. Nu pretind că sunt un monument de corectitudine, fiindcă slavă Domnului am făcut și eu compromisuri la viața mea. E vorba însă de acele compromisuri pe care le accepți cu inima deschisă, fiindcă știi că nu au nimic putred, dizolvant, în ele. În unele situații compromisurile sunt bune, mai ales dacă vorbim de variante win-win. Atunci când compromisul înseamnă doar să lași de la tine, fiindcă așa trebuie și așa satisfaci orgoliul șefului găștii, nu mai poate fi ok. Mai ales când cel care-ți cere asta dă dovadă de cinism și insensibilitate.    

Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.