La ora când scriu aceste rânduri probabil că mulți dintre voi v-ați băut deja cafeaua. Nu-i nimic, poate mai beți una mai încolo și o să și citiți ce încerc să fac aici, cu debilele mele puteri. Eu nu beau cafea și vă invidiez că puteți (încă) s-o faceți. Pot doar să adulmec mirosul care vine dinspre bucătărie, fiindcă soția mea e cafegioaică și nu sare din schemă nicio zi fără licoarea asta miraculoasă care mie îmi e interzisă.
Când eram mic îmi amintesc că mama, care casnică fiind își bea cafeaua în fiecare dimineață cu vecinele, obișnuia să le ghicească prietenelor în cafea. Nu de puține ori îi priveam peste umăr ca să văd și eu ce „vedea” ea în semnele alea întortocheate care rămâneau după ce răsturna ceașca și lăsa zațul să se „așeze”.
N-am reușit însă niciodată să fac o legătură între literele misterioase pe care le deslușeam eu și previziunile de tip astrologic pe care le făcea ea. Era o „știință” care nu voia să-și reveleze tainele așa ușor, dar care vorbea foarte limpede pe limba vecinelor cu moațe în păr și îmbrăcate în capoate, despre „un bărbat la drum de seară” sau „o să faci un drum lung”, ori fatidicul „cineva din familie o să cadă la pat”.
Altminteri, când nu „citeam în cafea”, citeam cărți, ca orice copil obișnuit. Îmi amintesc că, înainte de a merge la școală (și asta nu e o laudă, ci un blestem care mă urmărește, fiindcă faptul că am învățat să citesc și să scriu în timpul celor „șapte ani de acasă” a fost mai degrabă un dezavantaj, fiindcă învățătorii nu-i priveau cu ochi buni, cel puțin în școala unde am făcut clasele primare, pe cei „speciali”), prima carte pe care am citit-o a fost una din colecția „Biblioteca pentru toți”, „Venea o moară pe Siret”, de Mihail Sadoveanu.
Nu știu de ce am ales-o tocmai pe-asta și nici nu prea îmi mai amintesc mare lucru din conținutul ei. Știu însă că nu m-a îndemnat nimeni să o citesc. Dimpotrivă, când m-a văzut, tata i-a zis ironic mamei: „Ia uite, fi-tu citește romane!” Asta însă nu m-a descurajat. Au urmat alte și alte cărți, fiindcă din fericire aveam o mică bibliotecă în casă, care s-a mărit pe măsură ce tata aducea noi și noi volume de la tipografia unde lucra.
Chiar dacă m-a ironizat atunci, tata a fost modelul meu. Îl vedeam mereu „citind romane” și eram curios să înțeleg cum de un om poate sta ore în șir cu ochii într-o carte. Am vrut să știu și eu ce se ascunde între filele alea deja îngălbenite, ce mistere există acolo, în poveștile care deocamdată îmi erau interzise. Voiam să citesc în cărți, nu în cafea, cum făcea mama. Și am reușit, dar nu pentru că m-a îndemnat cineva, ci datorită curiozității. Chestia asta o ai sau nu.
Cititul din obligație nu îți aduce la fel de multe satisfacții. Am citit multe cărți din obligație când eram la liceu, de pildă. Cu toate că nu-mi plăceau toate volumele impuse de lista obligatorie de lecturi, cred acum că au avut și ele rolul lor, în sensul că mi-au îmbogățit cultura generală, au acoperit zonele ceva mai sărace ale formării mele. Și mai cred că-mi displăcea tonul ultimativ și amenințător al profesorului, care ne spunea că, dacă nu citim cartea respectivă, vom încasa numai note proaste. Așa înțelegea el să ne atragă spre cărți, să ne convingă să citim.
Dacă tot începe școala, sper că profesorii din ziua de azi și-au mai nuanțat tonul și și-au mai rafinat modalitățile de a-și îndemna elevii la lectură. Copiii au tendința de a face pe dos ceea ce sunt obligați să facă. E o chestie naturală. Dacă-i spui unui copil de un milion de ori să citească, e sigur o rețetă a eșecului. Dacă îl faci curios însă, atunci s-ar putea să ai șanse de reușită.
Și mai e un lucru: nu mai faceți selecția aia stupidă de lecturi, pe modelul „cartea asta nu e deocamdată pentru copiii de vârsta ta”. Lăsați, vorba aia, copiii să citească și ce vor ei, nu doar ce vrea școala. Chiar dacă sunt cărți din care nu vor înțelege mare lucru, așa cum nu am înțeles eu din primul meu Sadoveanu. Vor înțelege și ei singuri că nu pricep mare lucru din cartea respectivă. Dar asta îi va face, poate, ambițioși. Și vor ține minte că nu le-a rămas nimic în cap din cartea X și o vor reciti cândva. O vor face din curiozitate, nu fiindcă i-a obligat cineva. Iar ăsta este lucrul care îi va îndemna să se îndrepte și spre alte cărți, să descifreze alte mistere, să-și lărgească orizontul de cunoaștere. Adică, știți, chestia aia care se numește cultură generală.
