În vremea din urmă am rămas, la fiecare început de ianuarie, cu impresia nelămurită că-mi lipsește ceva. Astăzi, văzând „ninsoarea abundentă” de afară, mi-am amintit despre ce e vorba. Pe vremuri, în copilăria mea tot mai îndepărtată, dacă nu ningea în intervalul dintre Crăciun și Revelion, mai mult ca sigur dădea o zăpadă în primele zile ale lui ianuarie.

Mi-am păstrat obiceiul ca pe 1 ianuarie să rămân într-o stare de amorțeală, de lene a gândurilor și a mușchilor, de relaxare a corpului agresat de distracția din „noaptea dintre ani”. Acum foarte mult timp, când locuiam în Ferentari, „la capătul pământului”, cum îmi plăcea să cred, în prima zi a anului mă trezeam după prânz și fugeam direct la fereastră.

În copilăria mea nu ningea aproape niciodată pe 1 ianuarie. Cel puțin eu nu-mi amintesc să se fi întâmplat. Pe 2 ianuarie, însă, era cu totul altceva. Când vedeam pervazul ferestrei tivit cu zăpadă știam că e rost de distracție. Aproape că nu-mi mai trebuia nimic, nici mic dejun, nici leneveală până mai târziu în pat (era vacanță până pe 10 ianuarie), nici cărți, absolut nimic. Beam un ceai în grabă, ronțăiam câțiva biscuiți cu gust de lemn și o tuleam afară.

N-am avut, în toată copilăria, decât o sanie. Era un fel de balansoar pentru copii, fiindcă tălpicile erau curbate și semănau cu două semicercuri paralele. În capete, unite de o bară de lemn, erau două capete stilizate de căluți cu boturile desenate cu vopsea roșie. Sania asta a rămas undeva în amintirile mele din Piața Romană. Poate că s-a rătăcit în podul vilei din Nicolae Iorga 37 bis, poate ai mei au dat-o vreunui vecin, sau poate că pur și simplu a fost lăsată în urmă ca un obiect dispensabil, al cărui termen de folosință a expirat.

N-am avut însă o sanie adevărată, așa cum aveau majoritatea copiilor. De aceea, distracția mea de pe 2 ianuarie era mai mereu de împrumut. De milă, prietenii îmi mai dădeau din când în când săniile lor ca să fac și eu o coborâre spectaculoasă pe derdeluș. În rest, distracția era pe „pârtia de gheață” sau la „cazemată”.

Făceam „pârtii” ori în curtea școlii, ori pe aleea din fața blocului. Dacă era ger, aduceam câteva sticle cu apă pe care o împrăștiam pe alee. Așteptam să înghețe și după aia începeam să „lustruim” pârtia dându-ne pe ea. La început nu aluneca aproape deloc. Ne împiedicam în cocoloașele de gheață, cădeam cu fața în zăpadă, ne rostogoleam ca niște boi împiedicați, dar nu renunțam niciodată. Ne ridicam, o luam de la capăt și nu ne lăsam până când gheața nu se făcea „neagră” ca asfaltul. Atunci era cea mai bună.

Erau adevărate șiruri de copii la pârtiile de gheață din curtea școlii. Acolo spațiul era mult mai generos, dar și munca pe măsură. Căzăturile erau spectaculoase, bătăile cam la ordinea zilei, însă în general toți eram fericiți, nepăsători de parcă toată viața urma să facem doar asta, adică să ne dăm pe „gheața neagră”. Așteptam unii în spatele celorlalți ca să ne vină rândul. Păstram și un fel de distanță fizică, fiindcă trebuia să ne luăm avânt ca să parcurgem toată fâșia de gheață. Cine nu-și lua suficient avânt și nu ajungea la capătul pârtiei era făcut pămpălău.

Altceva era la „cazemate”. Ne împărțeam în două grupuri și ne declaram război. În momentul ăla ne îndepărtam unii de alții și ne apucam să facem cazematele. Distanța dintre cele două fortărețe de zăpadă era stabilită în așa fel încât bulgării aruncați să poată ajunge dintr-o parte în cealaltă. Toată lumea avea sarcini precise. Unii făceau bulgării, alții, cei cu brațe mai puternice, îi aruncau spre inamic. Momentul culminant era asaltul către cazemata dușmană. Dacă acțiunea se încheia cu o victorie, învinșii erau „spălați pe față” cu zăpadă. Era cea mai mare umilință posibilă.

Iernile alea au dispărut, s-au topit în neantul încălzirii globale. Acum, „ninsoarea abundentă” a lăsat un strat de vreo câțiva centimetri de zăpadă. S-au pus în mișcare adevărate armate de utilaje pentru deszăpezire. Peisajul citadin pare apocaliptic. Oamenii sunt cuprinși de panică din cauza valorilor de trafic. Orașul e blocat, ai senzația că e sfârșitul lumii, că nu se mai poate face nimic, că vom rămâne în case până la venirea primăverii.

Pe vremuri, cea mai mare tragedie era atunci când, după atâta muncă, venea câte un vecin arțăgos și arunca sare pe pârtia de gheață. Dar asta nu însemna sfârșitul distracției. Ne duceam în spatele blocului și încingeam o bătaie cu bulgări. Au fost cele mai mari bătălii din istorie, pe care din păcate manualele nu le-au consemnat. Au rămas doar în amintirea celor ca mine, care au văzut cu adevărat ninsori abundente, care au prins ierni cu adevărat apocaliptice și care au trăit la maximum bucuria hibernală, cu toate neajunsurile vieții de orășean.

Nota bene: de astăzi, editorialele „Cititor în cafea” nu vor mai putea fi citite decât aici, pe site-ul O Mie de Semne. Am luat decizia asta fiindcă mi-e teamă ca vreun zelos să nu mă raporteze la șefii rețelelor de socializare, pe motiv că împrăștii în spațiul public informații mincinoase, care „violează” standardele comunității. Amintirile despre iernile de altădată se pot încadra lesne în această categorie.  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.