Sunt momente, ca în dimineața asta de 13 ianuarie 2021, când mă întreb ce mă face să scriu aici. Nu pot să-mi dau un răspuns. Nici măcar nu e un jurnal, fiindcă un jurnal trebuie să aibă mai multe elemente de intimitate, e musai să fie „secret”, adică să nu încapă pe mâini străine, indiscrete. Altceva ar fi dacă aș scoate la suprafață ceva amănunte inavuabile, taine care prin natura lor n-ar trebui cunoscute de nimeni și ar trebui ascunse vederii.

Chiar și așa, editorialul ăsta a devenit o „taină”, un „secret”, o mărturie confidențială. E o confesiune făcută câtorva prieteni (sper) de încredere, care (sper din nou) nu vor duce „secretul” mai departe. Ideal ar fi ca un asemenea text să rămână necunoscut, să conțină lucruri de care nu va afla nimeni, să aibă consistența falacioasă a unui artefact.

Nimic însă din ce facem sau scriem nu mai poate fi secret, oriunde am îngropa această înșiruire de semne convenționale ordonate logic în ceea ce ne place să numim „text”. Discreția a pierdut lupta cu notorietatea. Aruncăm în lume vorbe fără șir, sperând că vom deveni astfel „celebri”, că vom da lovitura pe piața la fel de falacioasă a internetului.

Tragem cu ochiul la contorul fals și amăgitor al like-urilor, suntem neliniștiți dacă x sau y ne ignoră, trecem în regim de insomnie dacă cineva ne „unfrienduiește” și ne socotim personaje tragice când ni se pun interdicții smintite. Și atunci, ce e de făcut?

Poate că n-ar strica să ne întoarcem din când în când la tradiționalul creion și la vetustul caiet dictando. Să ne uităm la ele cum se uită adolescenții zilelor noastre la un telefon cu disc. Să răscolim în memorie și să redescoperim savoarea intimității, a retragerii în sinele bun, în paginile frumos liniate, în care, undeva în falia atemporală a propriei noastre adolescențe, făceam mici însemnări care chiar însemnau ceva și care erau ferite de orice intruziuni indiscrete.

În vremuri ca acestea, când se practică pusul poalelor în cap, ne-ar trebui un refugiu, o zonă inaccesibilă celorlalți, în care să ne retragem, igienic, ca să ne oblojim rănile „nevindecabile” provocate de armele nevăzute ale prostiei și indiscreției pernicioase. Să fim doar noi cu noi înșine, să ne reevaluăm potențialul, să reducem la minim turația motoarelor „celebrității” de care ne-am infectat iremediabil. Poate că ăsta ar fi primul pas către o normalizare a permanentei autoevaluări la care ne supunem. Poate că, din când în când, ar trebui să reducem această notorietate la zero, ca să vedem ce a mai rămas din ce am fost cândva.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.