S-a dus și săptămâna asta. Au fost cam de toate, așa cum se întâmplă în unele perioade în care, deși nu se întâmplă nimic, se întâmplă de fapt totul. Una peste alta, cred că în general vinerea se adună un fel de zgură pe care nu știu încă prin ce terapie igienică aș putea să o îndepărtez. Mâhnirea mea e imprecisă și cred că este rezultatul acestei acumulări toxice, care nu mă poate lăsa indiferent.

Oamenii cultivă senzaționalul. Se lasă seduși de un ambalaj sclipitor, așa cum au făcut „indienii” lui Cristofor Columb, care și-au dat aurul pe cioburi de sticlă. E limpede că trăim într-o eră a unei inconștiente imbecilizări în masă. Mă surprind și eu din ce în ce mai des picat în capcana asta. Nu se întâmplă din cauza neștiinței, ci din aceea a unei insațiabile curiozități.

Se întâmplă asta inclusiv în literatură. Dar de ce trebuie neapărat ca pușca de pe perete din actul I să tragă în ultimul act? Nu e asta, până la urmă, o preistorică tehnică de tipul clickbait? Nu cumva Cehov ne-a lăsat astfel exact acea moștenire toxică de care ar trebui să ne debarasăm rapid?

Mărturisesc că mă mâhnește din ce în ce mai mult raționamentul potrivit căruia omul trebuie „agățat” prin „ceva” la începutul unui roman, povestire, nuvelă etc., pentru a-i capta atenția și pentru a-l convinge să nu lase cartea din mână după câteva pagini. E o judecată strâmbă aici, un raționament potrivit căruia, dacă Thomas Mann nu-mi spune nimic în primele cinci pagini, atunci nu mai trebuie să-l citesc. Sau Poust, sau Kafka, sau Hesse, sau Nabokov, sau Musil, sau Grass, sau Saramago, sau Cortazar și mai numiți voi pe cine vreți.

Ei bine, celor pe care i-ar putea interesa le spun că nu fac parte din categoria asta. Refuz cu încăpățânare să cred că trebuie să existe o momeală deșteaptă pentru a mă lăsa păcălit să citesc o carte. To hell cu pușca lui Cehov! Poate să rămână pe veci agățată pe perete, fiindcă nu ea mă va convinge să citesc Unchiul Vanea sau Pescărușul.

Nici nu aflasem, de altfel, că există pușca lui Cehov când l-am citit, spre exemplu, pe J.D. Salinger. Și chiar dacă aș fi știut, tot l-aș fi citit. De acum nu fac decât să-l recitesc. Sper să apuc ziua când manuscrisele pe care le-a lăsat vor fi publicate. Le voi citi cu aceeași plăcere și cu aceeași insațiabilă curiozitate, așa cum i-am recitit deunăzi cele nouă povestiri.

Am cartea aici, pe birou. Este ediția publicată la Editura Univers, în 1971. Chiar dacă traducerea lui Marcel Corniș-Pop este pe alocuri destul de imprecisă (m-a amuzat iarăși felul în care denumește anumite elemente din baseball în „Omul-care-râde”), mie tot îmi place cartea asta. Aș reîncepe să o citesc chiar acum, deși abia am terminat-o.

E o carte cu multe imperfecțiuni, dar perfectă în ansamblu. Salinger nu e un seducător. Ai zice chiar că scrisul lui are multe porțiuni plictisitoare, neinteresante. Și chiar așa este, mai ales când vine vorba despre pasajele lui moralizatoare, pseudofilosofice.

Mai mult decât atât, personajele lui mint de îngheață apele. Ceea ce mă atrage însă este faptul că minciunile astea sunt complet nevinovate și au un umor nebun. Salinger are inteligența de a-și camufla personajele și de a le face să se ascundă în spatele acestor minciuni nevinovate, sugerând tot timpul să sunt, de fapt, cu totul altfel în realitate. Și chiar sunt, fiindcă nu o dată acestea trec proba unei sensibilități cu adevărat seducătoare.

Reducând totul la o idee, Holden Caulfield este un elev mediocru, bețivan, iresponsabil și mincinos. Cine și-ar dori un asemenea fiu? Cred că nimeni. Și totuși, Holden este cel mai viu personaj cu care am avut de-a face în toată literatura pe care am citit-o până acum. Și este viu deoarece ne arată, cu o sinceritate dezarmantă, cum suntem fiecare dintre noi și în ce fel ipocrit ne arătăm în fața lumii. Holden este imaginea noastră răsturnată. Ne regăsim în el fiindcă admitem în secret că avem toate defectele lui.

Simbolistica asta o regăsim în majoritatea celor nouă povestiri. Jean de Daumier-Smith, personajul inventat din „Perioada albastră a lui de Daumier-Smith”, este tot Holden Caulfield. Pe de altă parte, saga familiei Glass este prezentă la tot pasul, chiar și atunci când nu există o referire strictă la ea. Ne-a rămas în minte povestirea „O zi desăvârșită pentru peștii banană” datorită tragismului ei (și am zis bine datorită).

Dar același tragism autoreferențial îl găsim și în „Pentru Esmé – cu dragoste și abjecție”, o povestire fără egal în literatură. Și chiar când devine moralizator, ca în „Teddy”, Salinger își păstrează la cote maxime puterea de seducție. Sofismele băiețelului-minune rămân în plan secund, fiind depășite ca semnificație de atitudinea aceluiași băiețel, care nu se dă jos, din teribilism infantil, de pe valizele din piele de vițel ale tatălui său, spre disperarea acestuia.

Dialogurile sunt atât de incredibil credibile încât ele ar trebui folosite la orice curs de creative writing ca model. Modul în care Salinger stăpânește, cu ajutorul unor simboluri de o simplitate dezarmantă, tehnica narativă, îl face nu un maestru (cred că termenul i-ar fi displăcut) ci un reper.

Mie, cel puțin, mi-ar fi greu să-mi imaginez literatura fără Salinger. Fără pușca lui Cehov, da, mi-o pot imagina, dar fără Salinger mi-e imposibil.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.