Sper că nu am început să vă plictisesc cu minireportajele pe care le scriu din când în când, în zilele când am drum prin centrul Bucureștiului. Chiar dacă un pic prea discret și cumva de la distanță, mă preocupă soarta acestui oraș minunat și paradoxal. Mă străduiesc, așa cum fac în literatură, să văd ceea ce este pozitiv în evoluția lui. Din nefericire, vulnerabilitățile căpătate în ultimele trei decenii – de parcă nu erau suficiente rănile acumulate în perioada dictaturii, când știm cu toții ce s-a întâmplat – mă dor de parcă aș fi legat organic de clădirile lui.

Astăzi, într-o zi oarecare, cenușie așa cum sunt zilele în care nu se întâmplă mare lucru, mi-am ridicat parcă mai mult privirea din carosabil și mi-am îndreptat-o spre zidurile orașului, spre ceea ce ar trebui să fie imaginea lui reprezentativă. Senzația de înstrăinare, despre care am mai tot pomenit, cu tot cu cauzele ei, a fost parcă mai acută decât niciodată. E un talmeș-balmeș arhitectonic care nu se va rezolva probabil nici în următoarele trei decenii, dacă e să respectăm tiparul acesta temporal.

Dar mai întâi aș vrea să fac o scurtă paranteză. Sigur că mulți dintre voi vor tresări poate și mă vor acuza că sunt unul dintre nostalgicii care regretă comunismul. În general, scuzele acuză, așa că n-am să mă disculp făcând aici o listă de bune intenții. Sunteți liberi să credeți ce doriți despre mine, însă dacă ați putea să faceți comparațiile pe care eu însumi le fac tot timpul, ați vedea poate că am pe undeva dreptate.

Nu știu cum de a fost posibil să se nască după revoluție generații succesive de oameni agresivi. Existau și înainte, firește – și cred că rădăcina răului acolo este, fiindcă specimenele cu un grad ridicat de agresivitate trăiesc încă și îi puteți vedea umblând pe stradă, bătrâni cu masca sub nas, deloc respectabili, cu priviri iscoditoare, de feline decrepite și iritate – însă parcă disproporția e prea mare.

Văd peste tot tineri grăbiți, cu comportamente la limita bunului simț, blocați vizual în ecranele mobilelor sau aflați la volanul unor bolizi pe care le ambalează amenințător, mergând pe stradă cu atitudini de șmecheri versați, deplasându-se cu tupeul ăla care te face să stai precaut la distanță, fiindcă strada e a lor, teritoriile nu mai sunt delimitate de marcaje invizibile și permisive, ci de zone pe care dacă le încalci riști să fii pedepsit.

Oameni de vârstă mijlocie, care deja au văzut multe la viața lor, cu comportament pasiv-agresiv, care tresar nervos dacă-i întrebi ceva sau dacă cineva intenționează, cu bună credință, să-i atenționeze într-un fel sau altul.

Oameni în vârstă, care le-au văzut pe toate, cu o insațiabilă pornire spre o agresivitate lipsită de subtilitate, țâfnoasă, distructivă, pernicioasă, de om trezit brusc din somn și obligat să facă ceva împotriva voinței lui.

Automobile agresive prin intersecții, parcagii murdari care fac gesturi largi, invitându-i pe șoferi, în schimbul a câțiva lei, să parcheze în locuri pe care s-au înstăpânit și pe care le păzesc cu ferocitate canină. E o realitate care nu are cum să nu-l tulbure pe cetățeanul normal, obligat să facă slalom prin acest labirint de agresivitate și să se descurce într-o lume lipsită de reguli și de politețe, de siguranță și de spirit civic.

Ridicându-mi, cum spuneam, privirea de la nivelul trotuarului, unde cenușiul e accentuat de distrugătoarele radiații ale violenței care stă să explodeze la orice pas, văd de fiecare dată când ies în oraș clădirile care-i sunt deopotrivă oase și carne, sistem nervos și sanguin. Tot ce ar trebui să fie fluid și seducător în această imagine a devenit înțepenit și respingător, un rigor mortis distopic inenarabil.

Alternanța de clădiri reabilitate și de fațade care stau să cadă e dezolantă. E ca și cum ai avea o casă în care câteva încăperi sunt de un lux izbitor, celelalte fiind lăsate în paragină, mustind de o mizerie inimaginabilă. Vitrinele locantelor închise sunt mâzgălite cu graffiti. Ceea ce până deunăzi era cald și primitor, acum a devenit parte dintr-un peisaj postapocaliptic. Interioare slab luminate, cu mese pe care au fost așezate, în dezordine, scaunele, cu tejghele pline de praf și cu ferestre murdare.

Clădirea fostei Eforii de pe bulevardul Regina Elisabeta zace de multă vreme într-un bandaj murdar. În spatele panourilor care delimitează șantierul – și acestea pline de graffiti – se pot vedea, prin despărțituri, fațadele decojite de tencuială, cu cărămizile ciobite, cu stâlpii de ciment zgrunțuros și umed, prinși parcă într-un cocon de mucegai. Nu se mișcă nimic pe acest șantier care împiedică la fel de agresiv circulația pe trotuar și care aruncă în aer orice intenție de civilitate.

Pe Blănari, locul unde cu ani în urmă s-a prăbușit un imobil e înconjurat de o plasă verde. Pe bulevardul Brătianu, vizavi de biserica Sf. Gheorghe Nou, fațadele sunt mâzgălite și murdare. Mai departe, Cercul Militar e o apariție stranie, reabilitat stângaci cum se află, în continuarea liniei de clădiri unde cândva funcționau cele mai solicitate cinematografe din București. Lipită de Hotelul Cișmigiu, care azi arată impecabil, clădirea fostului cinematograf Capitol pare încremenită în anii 90. Fațada e murdară și nesigură.

Pe Doamnei, fațadele unor foste case negustorești stau literalmente să cadă, însă în continuarea lor au fost reabilitate două clădiri care se înalță straniu și amenințător, cu verticala parcă prea multelor etaje ridicate spre cer. Mai încolo, trecând de sediul nou al Băncii Naționale, se lucrează de zor la fosta clădire a băncii Marmorosch-Blank. Prin anii 90 fusese atașat de calcanul dinspre Banca Națională o anexă de un kitsch îngrozitor, o combinație de oțel și sticlă care mult timp a zăcut părăsită. Acum au dat-o jos și, în spatele acelorași bandaje de plasă murdară, se lucrează în draci. Nu vreau să mă gândesc la ce va rezulta.

De asemenea, se lucrează și la Palatul Nifon. E o frenezie a șantierelor, de altfel, prin zona asta a Centrului Vechi. Așa cum spuneam însă, alternanța asta de fațade murdare, clădiri în lucru sau complet reabilitate, e derutantă până și pentru ochiul unui bucureșteam bătrân ca mine. Nu există o concepție unitară. Nu există un plan. Nu există o viziune, ceva care să coaguleze intenția de reabilitare a acestui oraș bolnav. Nu se poate vorbi de o continuitate. E ca și cum, într-un bloc de locuințe, fiecare și-ar vopsi palierul cum îl taie capul. E un nonsens arhitectural, o ruptură față de orice idee de civilizație, un clivaj cu consecințe dezastruoase între ceea ce se dorește să se facă, ceea ce se face și rezultatul final.

Rezultatul este acesta: avem clădiri cu tencuială de culoarea untului și clădiri vopsite multicolor (de preferință cafea cu lapte, cum e cercul Militar). Avem clădiri de pe care se desprinde tencuiala lângă clădiri care debordează de un lux agresiv și la fel de kitsch (cum e, de pildă, tot pe Doamnei, acel hotel de un alb orbitor, supraetajat cu un fel de mansardă de sticlă, aflat vizai de fosta clădire a Bursei de Valori).

Bucureștiul e măcinat de contradicții. E un organism în pragul colapsului arhitectonic. Pielea lui e plină de bube care supurează. Iar acolo unde se fac tot felul de liftinguri și se aplică bandaje, lucrurile par blocate într-o perpetuă improvizație. Magazinele închise deunăzi capătă peste noapte aspect distopic. Fațadele localurilor cu obloanele trase devin canvasuri în aer liber pentru artiști de ocazie. Arta lor e însă la fel de pernicioasă ca lucrările de reabilitare aplicate unor clădiri a căror patină ar fi trebuit considerată o comoară.

Orașul ar trebui să fie un organism viu. Din păcate, Bucureștiul este un trup bolnav, îmbătrânit, asupra căruia, dacă nu intervin „artiștii” clandestini ca să-l mâzgălească în fel și chip, atunci sigur vor interveni arhitecții cu idei care mai de care mai „avangardiste” sau fistichii. Așa a fost posibilă apariția unor struțocămile arhitectonice precum clădirea aia a arhitecților din Piața Palatului (în fostele case Păucescu, deteriorate grav la revoluție) sau precum casa de pe fosta stradă Regală, de la numărul 2, unde a locuit ani de zile Camil Petrescu. E vizavi de fostul bloc Carlton, care și el, în fine, s-a făcut una cu pământul la cutremurul in 10 noiembrie 1940.

Nota bene: Salut numirea lui Edmond Niculușcă în funcția de consilier al lui Nicușor Dan. Așa cum îl știu, plin de bune intenții, sper că va face în așa fel încât haosul ăsta din Bucureștiul nostru să fie stopat. Sunt convins că va crea premisele pentru ca în viitor să se întâmple lucruri bune. El ar putea fi elementul coagulant de care am pomenit și de care Bucureștiul are nevoie urgentă.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.