Deși îmi promisesem că n-o să mai fac asta, am ieșit din nou în oraș pentru unele treburi mai mult sau mai puțin importante. Uneori e necesar, iar lucrurile care trebuie rezolvate nu pot fi rezolvate decât de tine. Cunoașteți, cred, cum se întâmplă.
Ăsta este și motivul pentru care scriu editorialul de azi așa târziu. N-am vrut să-l sar, fiindcă promisiunea e promisiune, chiar dacă e mai degrabă ora ceaiului decât a cafelei. Sper ca unii dintre voi să aibă și o cafea de seară, ca să aveți ce savura în timp ce citiți (sau nu) ce încerc să spun aici.
În noiembrie orașul e și mai cenușiu, chiar dacă azi a fost o zi frumoasă, luminoasă și, în alte vremuri, dătătoare de optimism. Acum lucrurile stau cam pe dos. Se întâmplă multe lucruri rele, situația este într-un echilibru fragil, oamenii au ieșit din acea preocupare sumbră și par oarecum speriați. S-a depășit limita de suportabilitate și cred că există peste tot o senzație vecină cu panica.
Nenorocirea de la Piatra-Neamț a accentuat starea de spirit proastă a oamenilor. Din păcate, există însă și unii cărora nu le pasă prea mult de ceea ce se întâmplă. Insolența lor mă revoltă. Am văzut indivizi cu masca sub bărbie (ăia care o poartă sub nas sunt nenumărați), în condițiile în care amenda pentru o astfel de, să-i zic așa, neglijență, este destul de mare.
Cred că indivizii ăștia sunt iresponsabili. De fapt, cred că în proporție foarte mare ei sunt responsabili de răspândirea acestui virus, lucru care ar trebui să-i descalifice în ochii celor care respectă regulile la sânge. Astfel de creaturi n-ar trebui să circule libere. Așa cum n-ar mai trebui să fie liberi cei care se fac responsabili de tragedia de la spitalul din Piatra-Neamț.
Nenorocirea este că, pe lângă faptul că au o atitudine sfidătoare, acești indivizi sunt și potențial agresivi. În general, bagajul lor de tupeu este atât de solid încât aș îndrăzni să cred că orice intervenție a unui om onest, care i-ar cere să poarte corect masca, s-ar solda cu un eșec, ba mai mult, ar putea fi afectată chiar integritatea fizică a celui care a îndrăznit să le atragă atenția. S-a întâmplat, deci există precedente în acest sens.
E greu să te strecori printre specimenele umane de tipul ăsta, fiindcă sunt mulți. Și nu e singura problemă, deoarece se mai adaugă și faptul că se află peste tot. Îi vezi la metrou, prin autobuze, în magazine și așa mai departe. Poartă masca sub nas cu o nonșalanță, aș zice, incorigibilă. Gradul de nesimțire le este atât de mare, încât aș putea merge mai departe spunând că s-a extins ca o adevărată molimă.
Tot mai mulți „cetățeni” – în adevăr niște șmecherași care sunt convinși că lor nu li se poate întâmpla nimic și că cei care se comportă corect sunt niște fraieri – acționând parcă direct proporțional cu răspândirea galopantă a bolii, ignoră regulile și pun în pericol viața mea, a ta, a tuturor celor cu care vin, întâmplător sau nu, în contact.
I-am văzut până și prin anticariate. Nu poți să stai nici măcar cinci minute ca să cauți câteva cărți, fiindcă îi vezi cum se apropie, cu tupeul caracteristic, și îți suflă în ceafă. Ei au întâietate, ei trebuie să fie primii la raftul la care, întâmplător, aveai treabă și tu. Pufnesc nemulțimiți dacă nu te dai naibii la o parte ca să le faci loc, deși vin în anticariat ca să-și piardă vremea, nu ca să cumpere vreo carte.
Dragi prieteni, nu vorbesc din auzite. Tot ce v-am spus aici am văzut și trăit azi, în cele două-trei ore pe care le-am petrecut în oraș. Încă nu mi-am pierdut instinctele de reporter. Sunt un bun observator și pot să rețin fapte, oameni, figuri, întâmplări, chiar dacă memoria mea nu e așa performantă. Aș putea să vă descriu, de pildă, cum doi oameni în vârstă, amândoi cu măștile sub nas, au tot vorbit, în gura mare, despre reparațiile pe care și le-au făcut la instalația sanitară de acasă. Asta nu se întâmpla la piață, ci în Anticariat Unu.
Astfel de oameni reprezintă adevăratul pericol în zilele noastre. Răul pornește și de la indivizi de teapa asta, care sfidează eforturile celorlalți de a respecta regulile, adică purtatul corect al măștii, distanțarea fizică și așa mai departe. Din cauza unor astfel de oameni oricare dintre noi am putea ajunge pe un pat de spital.
Nu voi mai ieși probabil în oraș decât în cazul unor urgențe. Nu există altă cale de a mă proteja decât izolându-mă. O ieșire în oraș poate fi cam ca la ruleta rusească. Dar dacă în butoiașul revolverului sunt deja cinci gloanțe din șase posibile – așa cum se întâmplă acum în București – atunci șansele de a evita boala sunt foarte mici. Iar unii dintre noi, trebuie să recunoaștem, odată ajunși în spital (unde sunt alte și alte probleme) s-ar putea să nu mai ieșim.
Există și o compensație, fiindcă se întâmplă și lucruri bune. Am trecut pe la Librăria Humanitas de la Cișmigiu – din nou, dezolant de goală, din păcate – și am primit trei cărți de la Humanitas Fiction, pentru care îi sunt recunoscător Ioanei Iancu: Istoria apelor, de Maja Lunde (traducere de Ivona Berceanu), Trenul de Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu, de Boualem Sansal (traducere de Mădălina Ghiu) și Frankissstein, de Jeanette Winterson (traducere de Vali Florescu).
Mi s-au mai lipit de mână, prin anticariate, câteva cărți la prețuri modice: Ierbar, de Andrei Dosa (Editura Polirom, 2019), Darul lui Serafim, de Simona Antonescu (Editura Polirom, 2020), Suvenire contimporane, de G. Sion (Editura Polirom, 2014) și Un om în toată firea, de I.A. Bassarabescu (Editura Albatros, 1988).
Aș vrea să închei într-o notă optimistă, dar mi-e imposibil. Numai când mă gândesc la grupul ăla de oameni care și-au făcut un fel de culcuș chiar la intrarea în fostul cinematograf Victoria (actual Corso, închis temporar sau definitiv, cine mai știe?) mi se cabrează toate gândurile pozitive. Indivizi în putere, tineri, înfășurați în pături soioase, într-un spațiu, de, să zic, patru metri pătrați, stau acolo și te acostează, cu priviri tulburi, să le dai ceva de pomană.
E un peisaj distopic. Aici mergeam la film acum 40 de ani și încă am multe amintiri plăcute legate de acest cinematograf. Starea în care a ajuns în ziua de azi, laolaltă cu alte și alte locuri care-mi trezesc nostalgii amestecate, dar care-mi provoacă și o revoltă greu înnăbușită, mi se pare de neiertat. Nu la asta am visat în decembrie 1989. N-am crezut vreodată că în centrul orașului, care ar trebui să fie reprezentativ pentru cetate, se poate întâmpla așa ceva. Am repudiat cât am putut viața din dictatură, însă la noi libertatea a creat niște monști perfizi, balauri cărora dacă le tai un cap apar în locul lui altele șapte.
Pandemia scoate la iveală nu numai ce este mai rău în unii oameni, ci și ce este mai rău în orașul ăsta pe care nu-l mai recunosc. Merg pe bulevardele din centru și am senzația că sunt personaj într-un film straniu, înfricoșător. Aș vrea să mă trezesc și să fie totul așa cum am sperat la sfârșitul lui 1989. Mă tem că asta nu se va mai întâmpla vreodată. Termenul s-a prescris și am senzația că numai o altă generație, dacă va acționa radical, va putea să schimbe lucrurile. Dar am început să visez din nou și sunt prea bătrân ca să-mi mai fac iluzii. Aveți grijă de voi, fiindcă sunteți pe cont propriu.
