Când vine o astfel de zi îmi spun: nu e mare lucru de făcut, nu mă impresionează nimic, mai bine tac și-mi văd liniștit de ale mele. Aș vrea să transfer măcar un pic din geniul lui Seinfeld și să emit idei despre nimic. Să scriu consistent, convingător, cuplat automat la orice gând îmi trece prin cap, să fiu măcar amuzant, dar să nu spun în fond nimic.

Arta de a vorbi (sau scrie) ore în șir fără să ajung nicăieri încă nu am deprins-o. Sunt alții mult mai pricepuți la asta, de la politicieni până la unii scriitori, bunăoară, o știm bine, nu trebuie să (re)descoperim neantul ca să ne dăm seama de asta. Dar eu sunt neputincios când mă aflu într-o astfel de situație.

Și, nota bene, mai intervine și plictiseala, sau mai degrabă sentimentrul zădărniciei, fiindcă orice efort cognitiv aș face, tot la nimic ajung. Așa că mă las în voia plictiselii și îl citesc înainte pe Faulkner, care și el are pe multe porțiuni talentul de a vorbi despre același subiect, adică întoarce ideile pe toate părțile până când ajungi într-un punct în care mă întreb: ce naiba a vrut să spună în ultima sută de pagini? Dar până la urmă îi dau în continuare promisul credit în alb, fiindcă undeva trebuie să ajungă. Poveștile lui, chiar și așa răsucite, converg mereu către un punct în care, din nou, îți spui cu un aer sapiențial: aha, deci asta a vrut să spună. E, totuși, ceva mai mult decât nimic.

Deși nu e deloc domeniul meu, mă simt nevoit să amintesc totuși, măcar din solidaritate cu un artist al timpurilor noastre, performanța obținută de Radu Jude cu pelicula „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, care a obținut Ursul de Aur pentru cel mai bun film la cea de-a 71-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin. Radu Jude este eroul acestei zile în care părea că nu se va întâmpla nimic în afară de plictiseala mai sus amintită și de o lectură cam sulfuroasă din Faulkner.

Aferim!, Radu Jude, nu pentru că m-ai scos din nimicul cotidian, ci pentru că mi-ai reamintit că un artist, ca să ajungă unde-și dorește, trebuie să creadă în ceea ce face. Când îmi voi pierde încrederea în mine și în scris, promit că o să mă uit la filmul ăsta cu un titlu nu foarte pe gustul meu, dar care a reușit să impresioneze juriul de la Berlinală și presa worldwide.

Cam atât deocamdată. Sper că mâine vă voi vorbi și despre niscaiva cărți, fiindcă îmi place să cred că mi-au mai rămas ceva rezerve de neuroni capabili să emită și idei ceva mai consistente în afară de cele despre nimic. Sau aproape nimic, mă rog.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.