Tocmai am terminat de recomandat o carte. Fac lucrul ăsta cât pot de des, fiindcă îmi plac cărțile. Nu contează de cine sunt scrise, important este să fie bune. E adevărat, nu pot citi tot ce recomand. Mă bazez însă de multe ori pe intuiție. Autorul recomandat astăzi publică la o editură foarte bună, așa că nu mi-a fost greu să fac alegerea pentru „Cartea zilei” de astăzi.
Întrucât nu aveam o poză a autorului, m-am dus la cea mai accesibilă sursă, adică pe contul dumnealui de facebook. Știind că este de multă vreme în lista mea de prieteni, mi-am făcut socoteala că voi găsi repede o poză cu care să-mi pot ilustra articolul. Când am intrat acolo am avut o mică surpriză: autorul m-a scos între timp din lista lui de prieteni. Chestia asta m-a făcut să devin brusc melancolic.
Mărturisesc că pe moment mi s-au înecat un pic corăbiile. Mi-am pus, firește, câteva întrebări de bun simț, fiindcă mă simțeam într-un fel vinovat. Dacă, gafeur cum sunt, am făcut ceva care l-a nemulțumit pe bietul om? Dacă, printr-una din acțiunile (sau inacțiunile) mele, am lezat onoarea scriitorului respectiv?
E adevărat, nu prea am interacționat de-a lungul timpului. Ba odată, la un târg de carte, l-am salutat pe autor și n-am primit niciun răspuns. Dar știți cum se întâmplă la târgurile de carte: e gălăgie, agitație, uneori nu-ți auzi nici propriile gânduri, darămite glasul timid al unui jurnalist cultural. E firesc să existe astfel de rateuri, așa că n-am băgat în seamă indiferența de atunci a respectivului.
De data asta melancolia mea este însă de altă natură. Ca să scoți pe cineva din lista de prieteni trebuie să faci niște lucruri, să apeși niște butoane, adică să iei voluntar unele decizii. Or, în cazul de față, autorul a cărui carte am recomandat-o azi a știut foarte bine ce face. Și m-am întrebat în continuare, aproape autoflagelându-mi amorul propriu: de ce a făcut așa ceva?
Nu cred că o să găsesc un răspuns și poate că nici nu trebuie să aflu unul. Rețelele de socializare creează de cele mai multe ori acest clivaj. Există prieteni și neprieteni. Nu sunt stadii intermediare ale relațiilor (cu excepția block-ului, care e o chestie extremă). Felul maniheist de a ne arăta (sau nu) disponibilitatea ne afectează aproape robotic pe toți.
Deunăzi, de pildă, o postare de pe pagina O Mie de Semne a fost raportată de o doamnă care este onor membru al Uniunii Scriitorilor din România. Mi-a și strecurat asta când mi-a explicat de ce a făcut acest gest. Am întrebat-o politicos de ce a raportat o postare care se referea la Festivalul „Poezia e la Bistrița”. Mi-a răspuns că are 10 (zece) cărți publicate și că pe domnia sa nu a invitat-o nimeni la un astfel de festival. Când i-am explicat că am avut doar calitatea de invitat – nu și pe cea de organizator, pe care de altfel o viza – mi-a replicat scurt că nu mi-a pomenit în mod specific numele. După care mi-a dat bună ziua cu CAPSLOCK.
Nu știu dacă întâmplările astea au neapărat ceva în comun. Ele arată însă o anumită stare de confuzie în rândurile anumitor scriitori, fie că sunt în USR, fie că nu. Și nu pot să nu mă întreb: de unde își alimentează acești oameni umorile negative? Ce anume îi mână în luptă?
E greu de găsit, cum spuneam, un răspuns. Asta nu mă împiedică să fiu în continuare melancolic. Aș scrie o poezie, dar e prea cald. Mai bine mă duc să-mi pun singurul șpriț zilnic pe care am voie să-l beau. Dacă tot se spune in vino veritas, poate o să aflu ceva. Promit că vă țin la curent.
Doar dacă ți-a plăcut acest editorial:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
