Îmi plac târgurile de vechituri. Prima dată când am fost într-un astfel de loc a fost pe la mijlocul anilor ’80, când undeva pe Prelungirea Ghencea, la capătul unei străzi pavate cu piatră și uitată de lume, Drumul Cooperativei, pe un loc viran al ADP-ului, care altminteri folosea ca parcare improvizată pentru tot felul de ruginături cărora li se spunea pretențios „utilaje”, s-a deschis un astfel de târg unde, contra unei taxe, oricine putea să vină și să vândă lucruri nefolositoare din gospodărie.

Sigur că lumea s-a orientat rapid și mulți au demarat afaceri foarte profitabile, de la comercializarea așa-zis clandestină de casete audio și video, discuri de vinyl, îmbrăcăminte, încălțăminte, țigări, gumă de mestecat, brichete, ciocolată și așa mai departe – cam tot ce lipsea de altfel de pe piața socialistă – până la cărți, magnetofoane, casetofoane, componente de calculatoare sau piese de schimb pentru Dacii.

Oferta era însă mult mai generoasă comparativ cu cele câteva produse pe care le-am enumerat eu aici. Marfa era „etalată” oriunde. Ca să prinzi un loc la tarabe (niște mese ruginite, fixate în pământ) trebuia să te așezi la coadă la miezul nopții. Dimineața, la ora șase, când se deschideau casele de bilete, era o îmbulzeală de nedescris. Se iscau adesea certuri sau chiar bătăi, fiindcă toți voiau să beneficieze de „luxul” unei tarabe. Cei care nu mai apucau loc la mese trebuiau să se mulțumească doar cu o bucată de pământ, și aia incertă, fiindcă spațiul era limitat.

Se făceau afaceri inclusiv cu astfel de locuri. Cel care apuca o masă o putea împărți, contra cost, firește, cu unul venit mai târziu. Aș putea scrie (sau descrie) foarte multe lucruri despre această experiență (care cuprinde aventuri pe la târgurile din Ploiești, unde vindeam la un fel de obor de vite, sau la Pitești, unde înfloreau afacerile cu piese de Dacia) însă am să mă limitez deocamdată la cei care făceau afaceri foarte prospere din vânzarea de carte.

Îi puteai distinge pe anticarii ambulanți după rucsacurile kaki pe care le purtau în spate și care erau burdușite cu atâtea cărți câte intrau sau puteau duce. Unii mai forțoși aveau și câte o geantă la fel de burdușită. Era o muncă destul de grea și riscantă, fiindcă oricând îi putea prinde o ploaie care le-ar fi deteriorat ireversibil marfa. Sigur că unii erau pregătiți cu folii de plastic, însă doar unii, fiindcă nu vă imaginați că foliile respective se găseau la orice colț de stradă. Mai degrabă nu se găseau.

De la acești anticari ambulanți am cumpărat, cu bani destul de mulți, titluri pe care altminteri  nu le mai găseai nicăieri. Primul meu Kafka, romanul Castelul, l-am achiziționat într-una din descinderile mele la Pitești. M-a costat 125 de lei (ediția aia de la BPT, apărută în 1968 la Editura pentru Literatură în traducerea Marianei Șora) și îmi amintesc că am dat sume apropiate pe încă trei volume de Kafka (Verdictul, Editura pentru Literatură Universală, 1969, traducere de Mihai Isbășescu; Procesul, Editura Minerva, 1977, traducere de Gellu Naum; America, Editura Univers, 1970, traducere de Pop Simion și Erika Voiculescu).

Nu era deloc ușor să faci rost de cărți pe vremea aia. Târgurile de vechituri, atât de disprețuite în ziua de azi, au avut, pe lângă rostul lor de „metodă de supraviețuire” în comunism, și rolul, iată, de a răspândi cultura, care într-un fel e la fel de disprețuită, cel puțin dacă ne uităm la vârf, spre „arcul guvernamental”. Firește că se făcea bișnită, firește că disproporția dintre prețul de librărie și prețul de târg era enormă, însă dacă iubeai cu adevărat literatura și erai pasionat și voiai să citește marile cărți, erai nevoit să bagi mâna adânc în buzunar.

Norocul meu a fost că făceam parte din „șleahta” asta de bișnițari. Am vândut de toate, am făcut contrabandă cu țigări și cafea, am vândut componente de calculator, semiconductoare sau leduri furate de la IPRS Băneasa și multe alte lucruri de „strictă necesitate”. Am făcut lucrurile astea fiindcă a trebuit să mă descurc. Într-o piață complet dezechilibrată, debilă de-a dreptul, erai nevoit să „te descurci” ca să supraviețuiești. Nu spun vorbe mari, deoarece cu banii ăia puteam cumpăra alimente care se vindeau pe sub mână (carne, brânză, ouă, cafea etc.) la prețuri mult mai mari decât cele oficiale, precum și tot felul de alte lucruri precum, bunăoară, cărți foarte scumpe, care erau procurate cu destule sacrificii.

Era o piață neagră care funcționa și care era acceptată oarecum tacit de „autorități”, mai ales de milițienii care și ei aveau familie, și ei voiau să bea o cafeluță naturală sau să fumeze altceva decât Carpați cu cioturi care miroseau a cârpă arsă și aveau gust de carton presat. Nu mai zic de șefii ăia mai mari care treceau pe la târg ca să-și ia tainul.

În ziua de azi ne displace ideea de piață, de bazar, de târg de vechituri. Mie nu. Am făcut parte din lumea aia, i-am cunoscut părțile bune și părțile rele, am avut de-a face cu oameni demni de toată stima, dar și cu lepre, m-am strecurat prin aglomerația aia pestriță, gălăgioasă și prăfuită convins fiind că va veni o vreme când astfel de lucruri nu vor mai fi posibile și că voi privi înapoi cu nostalgie. Imaginați-vă doar că mulți dintre prietenii mei de atunci, cu care am făcut, vorba aia, bișniță, nu mai sunt.

Nu știu, de pildă, ce s-a întâmplat cu cei de la care am cumpărat cărți pe care le am și acum în bibliotecă. Am scris rândurile astea și pentru ei. Chiar dacă m-au ușurat de mulți bani, le rămân dator, recunoscând, la rândul meu, că și eu am câștigat mulți bani de la alții, care erau pasionați de electronică. Așa mergeau treburile și nu era tocmai rău. Trebuia doar să știi să te descurci.

De aceea schimbările de după revoluție nu m-au prins pe picior greșit. Mai degrabă mă aflu pe picior greșit în ziua de azi, când posibilitățile sunt strict limitate. Statul nu e dispus să închidă ochii la mica ciupeală a amărâtului care vinde te miri ce pe o bucată de ziar. E dispus, în schimb, să închidă ochii la afaceri oneroase, de multe milioane. De aceea sunt și eu uneori nostalgic. Nu cred că e nimic de blamat în asta, mai ales într-o minunată lume nouă care strigă „la muncă cu voi, trântorilor”, neștiind că, spre exemplu, CV-urile celor trecuți de 50 de ani sunt aruncate direct la coș. Iar dacă mai ai și oarece pasiuni literare, dacă nu ai fost harnic până acum să-ți faci o bibliotecă rezonabilă, poți să-ți pui pofta-n cui, fiindcă nici măcar bibliotecile publice nu mai sunt ce au fost odată.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.