Poate că editorialul ăsta, pe care mă voi strădui să-l scriu de luni până vineri inclusiv, se va transforma într-un fel de jurnal mai mult sau mai puțin personal. Dar să nu anticipez. Nu știu cum vor evolua lucrurile, în ce direcție se vor duce. Ceea ce știu este că voi încerca să schimb ceva în dinamica site-ului, care a intrat de ceva vreme într-un soi de lâncezeală pe care, într-un fel sau altul, am anticipat-o.

Până când voi găsi soluția de ieșire din momentul ăsta, voi continua să scriu aici. Altceva nu pot să fac. Mă pricep și la alte lucruri – să zugrăvesc, să fac instalații electrice, să schimb bateria sau racordul de la chiuvetă, să montez aplice sau lustre – dar nu le mai pot face. Singurul lucru care exclude, cumva, efortul fizic intens este exact ceea ce fac eu pe acest site.

Așa că am ales să scriu. Pentru mine, pentru voi, pentru cei mai apropiați sau mai îndepărtați. Am construit biblioteca din jurul meu pentru întâlnirile săptămânale pe care preconizam să le programez aici. Voiam să invit prieteni, scriitori, oameni de litere. Aici, în ceea ce a devenit „Biblioteca lui Gelu”. Prin februarie, dacă-mi amintesc bine, încheiam acest proiect și eram nerăbdător să lansez primele invitații. Chiar discutasem cu câțiva oameni dragi, care-mi dăduseră acceptul lor.

A urmat însă pandemia și totul s-a năruit. Am fost dezamăgit atunci, sunt poate chiar mai dezamăgit acum. A trebuit încă o dată să mă adaptez, să fac ceva cu mintea, singura parte a corpului care-mi mai permite un efort intens. Am fost obligat să merg mai departe. De atunci am devenit un fel de prizonier în sufrageria asta pe care am numit-o „Biblioteca lui Gelu”.

E drept, poate că este cel mai dulce prizonierat. Doar dacă întind mâna pot să apuc cărți minunate. Nu trebuie să fac decât doi pași ca să iau cele mai bune cărți de poezie care s-au publicat în România în ultimii ani. În față, în spate, la dreapta, oriunde aș privi, dau de cărți valoroase, majoritatea ale autorilor români, care așteaptă să fie băgate în seamă. Am tot ce-mi trebuie în privința asta.

Și totuși, de ce am certitudinea că mă aflu într-un fel de prizonierat autoimpus? De ce uneori mă lovește acea senzație de lehamite pe care o simți când îți bubuie-n cap, ca un refren stupid, un strigăt mut: „M-am săturat!” Cum să te saturi de lumea cărților, de ceea ce-ți pot oferi ele?

Mi se spune să mai ies în lume, să mă plimb, să schimb aerul, să fac și altceva, să caut alte surse de inspirație. Recunosc însă că am două mari păcate: sunt paseist și abulic. Orașul, cu toate transformările lui „spectaculoase”, bune sau rele, mi-a devenit străin. Uneori, când mă plimb prin centru, nu-i mai recunosc clădirile, străzile, arhitectura. Nu-i mai pot respira aerul, nu-i mai pot percepe farmecul și culorile. Parcă sufăr de colour blindness și am nevoie de ochelari speciali pentru a vedea cum arăta orașul meu din trecut. Am nevoie de acel oraș, din care-mi trăgeam melancoliile și poezia. Orașul pe care îl știam nu mai există însă.

Iar abulic am fost dintotdeauna. Dar e și un lucru bun în asta, poate. Înainte mi se spunea: dacă toți am fi ingineri, cine ar mai săpa șanțuri? În consecință, spun și eu, parafrazând: dacă toți am fi mari scriitori, cine ar mai scrie editoriale care vor fi uitate până mâine și cărți despre care nu vorbește nimeni? E o contradicție în termeni, știu, dar omul a prins viteză și nu mai poate observa decât reperele. Cei care sunt la „și alții” vor lâncezi etern scufundați în melancoliile lor și se vor afunda, puțin câte puțin, în nisipurile mișcătoare ale unei gazetării pro bono. Vor deveni prizonierii propriilor proiecte, se vor amăgi că sunt liberi în spatele gratiilor invizibile care-i separă de lumea făcută doar să-i judece.

Am crezut și eu, ca mulți alții probabil, că libertatea absolută este să te afli în poziția de a face alegerile despre care crezi că te vor face fericit. Dacă nu ați aflat până acum, ei bine, e timpul să o faceți: totul e temporar. Alegerile sunt relative și, în unele cazuri, cum a fost al meu, sunt datorate emoțiilor trăite la un moment dat. De aici până la senzația că ai devenit un încarcerat al propriilor visuri nu mai e decât un pas. Unul inexistent pentru omenire, dar decisiv pentru tine.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

2 Comments

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.