Am lăsat, ca să nu vă plictisesc, un interval rezonabil între două episoade ale acestui serial despre proza românească de azi. Așa cum bănuiesc că ați înțeles, acest „azi” are un înțeles mai larg, fiindcă prea des pomenita și excesiv metaforizata „clipă” e trăită intens, mereu, și are o desfășurare paradoxală, de la câteva luni la câțiva ani. Ăsta e sistemul meu de orientare în timp, cel puțin în ceea ce privește literatura. N-am fost întotdeauna punctual, dar mă străduiesc.

Încep prin a reproduce un comentariu savuros (și tămăduitor literar) pe care mi l-a lăsat Cornel George Popa la o postare de pe facebook. Fiind un comment public, sper că nu se va supăra că l-am preluat aici. Iată-l:

„Acum peste 25 de ani, am lăsat Humanitas-ului un manuscris. Se chema „Nesimțitul”. Cartea a apărut, la o altă editură, și a avut un succes uriaș, pentru acea vreme. S-a vîndut în draci, m-am trezit invitat la toate televiziunile, s-au scris zeci de cronici despre ea.
Dar, prima oară, conștient de valoarea ei, am prezentat-o Humanitas-ului.
Vlad Zografi, redactor pe atunci la Humanitas, a respins-o. Împreună cu o scrisoare. Spunea, acolo, că i-a plăcut textul, că așa și pe dincolo, însă din păcate, etc, și a vrut să ne întîlnim. Ne-am întîlnit. Am fumat, am băut cafea, am vorbit. Vreo două ore. De fapt, a vorbit aproape numai el. Despre moartea literaturii, despre inutilitatea ei, despre dispariția scriitorilor și altele. De vreo cinci mii de ori la rînd a spus că singura salvare a literaturii e dramaturgia și, somat de mine să-mi spună, totuși, numele unui scriitor, a oftat și a șoptit moale, ca o scuză: Sabato.
Alții nu mai sunt?, am întrebat eu. Doar Sabato?
Doar Sabato, a spus Zografi.”

Ei bine, în ciuda convingerilor sale ferme (eu aș adăuga, totuși, câteva nume alături de cel, justificat, al lui Sabato), Vlad Zografi și-a adăugat la biografia sa de eseist și dramaturg încă o casetă: cea de romancier. E drept, mai publicase proză la începutul anilor ’90 (două volume: Genunchiul stâng sau genunchiul drept, 1993; Omul nou, 1994), după care s-a concentrat pe teatru și eseu.

Așadar, în 2016 îi apare la Editura Humanitas romanul „Efectele secundare ale vieții”, cu o recomandare pe coperta a IV-a semnată de Ioana Pârvulescu: „Sfatul criticului: nu citiți această carte, ci ascultați-o așa cum se ascultă muzica: este o simfonie contemporană.”

Vlad Zografi recidivează în 2018, tot la Editura Humanitas, cu romanul „Șapte octombrie”, despre care aflăm (nu de la Ioana Pârvulescu de data asta, semnatarul notei fiind anonim) că este „Un roman încărcat de erotism și observații sarcastice, cu aventuri care țin de lumea literară și de lumea subteranei interlope. Dar mai presus de toate, un tandru roman de dragoste.”

Fiindcă tot am pomenit de Ioana Pârvulescu, nu pot trece mai departe fără să amintesc de două dintre recentele ei cărți: „Inocenții”, roman apărut la Editura Humanitas în 2016; „Prevestirea”, roman apărut în 2020 tot la Editura Humanitas, care spre deosebire de precedentul s-a bucurat de o foarte bună receptare din partea presei de profil. Întrucât nu l-am citit încă, mă mulțumesc să redau un scurt pasaj de pe coperta a IV-a: „Pentru prima oară în literatura română, un roman care reface realist o pagină din Vechiul Testament: istoria nesupusului profet Iona. O lume colorată, cu personaje din satul lui Iona, de pe corabia pe care călătorește și din cetatea cu sclipiri ca din 1001 de nopți, Ninive. Nu lipsesc monstrul din ape și cei de pe pământ.”

Dacă tot suntem la capitolul „Humanitas”, e musai să amintesc de romanul lui T.O. Bobe, „Cartea neisprăvirii”, apărut în 2019. Am scris o recenzie favorabilă pe O Mie de Semne și mă bucur că am făcut-o, cu atât mai mult cu cât această carte (pe care am și un autograf: „Pentru Gelu, cu prietenie, o carte neisprăvită”) este una care iese net din tiparul ușor de recunoscut al volumelor de proză românească publicate pe bandă rulantă în ultimii ani.

Un alt autor (pe care l-am îndrăgit mult încă de pe vremea când publica „Zaira”, „Maseurul orb”, „Jacob se hotărăște să iubească”, „Drumul scurt spre casă” sau „Vremea minunilor”) despre care vreau să amintesc aici este Cătălin Dorian Florescu. Chiar dacă trăiește în Elveția din 1982 și scrie în limba germană, am avut tot timpul senzația că aparține într-o bună măsură și spațiului literar românesc.

Lui Cătălin i-au apărut la Editura Humanitas două cărți: romanul „Bărbatul care aduce fericirea” (2018, traducere de Mariana Bărbulescu) și volumul de povestiri „În buricul pământului” (2019, traducere de Mariana Bărbulescu). Am citit până acum doar romanul „Bărbatul care aduce fericirea”, care mi s-a părut sub nivelul celor pomenite aici. Asta nu șțirbește însă cu nimic valoarea acestui scriitor care, în condiții normale, ar fi putut fi, cum se spune, al nostru sută la sută. Dar așa au fost vremurile și nu se cade să intrăm în istorii contrafactuale.

Închei episodul de astăzi cu două tinere speranțe ale prozei românești contemporane: Mihail Victus și Cosmin Leucuța.

Mihail Victus a publicat în 2019, la Editura Vremea, romanul „Fracturi”. Am fost la lansare, am primit cartea cu autograf și am auzit-o pe directoarea Editurii Vremea, Silvia Colfescu, spunând numai cuvinte de laudă la adresa autorului. Nu am argumente să o contrazic, fiindcă n-am citit cartea încă, dar și pentru că se vorbește cam peste tot despre Mihail Victus ca într-adevăr despre o tânără speranță a prozei românești. Îl aștept să confirme.

Cosmin Leucuța a primit pentru a doua oară Premiul „Tânărul prozator al anului”, fapt care îi consolidează poziția de tânără speranță a prozei românești contemporane (sau poate chiar a depășit faza asta, întrucât Cosmin și-a confirmat deja valoarea). În orice caz, cert este că volumul „Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?” (Casa de Pariuri Literare, 2020 – povestiri (în principiu) inventate”) este bine primit până acum.

Am citit deocamdată romanul „Hoodoo” (Editura Polirom, 2018) – am și scris câte ceva pe O Mie de Semne – și mai am în bibliotecă volumele „Laptele negru al mamei” (Editura Adenium, 2013) și „Numele altora. Povestiri (în principiu) scurte” (Casa de pariuri Literare, 2017). Le voi citi și pe acestea cândva, iar atunci când se va întâmpla vă voi da de știre.

To be continued

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.