Prin forța împrejurărilor am fost conectat mai mult decât oricând în ultima perioadă la literatura contemporană. Sigur că mi-aș fi dorit să plonjez mai des în lecturi ale așa-zișilor clasici (îmi promit mai ales la fiecare început de an că am s-o fac mai des), însă atunci când încerci să împaci toate părțile pot rezulta nemulțumiri din toate direcțiile. Dar asta să fie problema, că în rest cărți apar tot timpul, așa că timp să avem pentru ele.

Atunci când s-a putut, am participat la diverse lansări ale cărților respective, am relatat despre ele și, într-o proporție ceva mai redusă, am scris și recenzii. Unele entuziaste, altele moderate ca ton, precum și câteva negative. Aici am încă de lămurit ceva, deși am mai făcut-o în trecut. Nu sunt genul care „rade” o carte cu satisfacția aia impenitentă și barbară. Nu-mi place procedeul, fiindcă denotă cinism și (probabil) lipsă acută de înțelegere. Chiar și când am avut în mână o carte proastă, pe care am citit-o cu sforțări indigeste, am încercat să-i găsesc și părțile bune. De-aia nu voi fi niciodată critic, fiindcă n-am răutatea în sânge. Nu sunt „negru în cerul gurii”, cum se spunea prin anii 80.

Dar să trec în revistă cărțile care m-au făcut să cred că, în ciuda a ceea ce se spune, avem totuși un curent valoros și puternic în proza contemporană. Doar orb să fii (sau răuvoitor) ca să nu vezi valoarea acestor cărți, care mie mi-au provocat nu doar stări contradictorii, ci mai ales satisfacții estetice care s-au dovedit a nu fi așezate pe un soclu critic plin de fisuri, dimpotrivă.

Să-l iau, de exemplu, pe Augustin Cupșa. Așa să crească iarba pe noi (Editura Humanitas, 2017) e o carte bună orice ar spune oricine despre ea. Chiar eu am fost unul dintre cei care au mârâit un pic la adresa ei, fiindcă mi s-a părut că există un clivaj valoric între ceea ce am găsit până cam pe la pagina 100 și ceea ce e după. Dar dacă fac o medie vă asigur că mie îmi dă cu plus. Cine nu vede asta e un estet orb sau pur și simplu un părtinitor (iertați-mi jumătatea de barbarism).

Din aceeași colecție de la Humanitas coordonată de Andreea Răsuceanu (care a fost, din câte se pare, suprimată din cauza efectelor pandemiei), mai sunt de remarcat câteva titluri care, orice s-ar spune, nu pot fi trecute cu vederea. Ordinea e aleatorie, fiindcă nu poți spune „în primul rând voi începe cu asta”. Ar fi o nedreptate pentru ceilalți.

Transparența lui Radu Vancu este ceea ce pot numi o apariție editorială one of a kind. E o carte minunată, care m-a îmbogățit. O carte-eseu, dacă vreți, un roman pe care l-am citit cu senzația că timpul și spațiul cunoscut (y compris realitatea) sunt suspendate și înlocuite de legi necunoscute ale fizicii. Imponderabilul a devenit posibil nu doar ca urmare a suprimării misterioase a gravitației de forțe incomprehensibile, ci datorită unor pagini scrise bine, care te încredințează că poți evada de aici și că poți trăi foarte bine într-o plăsmuire. Ca în vis, bunăoară.

Dacă afirmați că nu avem proză contemporană, atunci pun și eu o întrebare: l-ați citit pe minunatul Iulian Popa? Cartea lui de proză scurtă, Guadalajara (Editura Humanitas, 2018), e o revelație, de-asta probabil nici nu se prea discută despre ea. Și aș mai adăuga aici – și credeți-mă că n-aș vrea să-i bag pe acești autori „la găleată”, fiindcă sunt scriitori remarcabili – următoarele titluri din aceeași colecție 821.135.1 Scriitori Români Contemporani: Și se auzeau greierii, de Corina Sabău; Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, de Dumitru Crudu, Teoria apropierii, de Bogdan Răileanu; Tata mă citește și după moarte, de Mihail Vakulovski; Băgău, de Ioana Bradea; Trilogia sexului rătăcitor, de Cristina Vremeș; Câinele iubirii, de Sebastian Sifft; Dulcea poveste a tristului elefant, de Diana Adamek.

Sigur că există și semirateuri, așa cum mi s-a părut a fi romanul lui Cornel Bălan, Liftul, dar să ridice piatra cine e perfect și după aia mai vorbim. Gândiți-vă că am luat la mână doar o singură colecție de cărți apărute în ultimii 2-3 ani. Dar ați citit, de exemplu, Cartea Reghinei și Pelinul negru, de Ioana Nicolaie? Și Melancolia lui Mircea Cărtărescu, care e o carte minunată, ce are? Mai mult decât atât, deși nu sunt fan Lucian Dan Teodorovici, ați citit extraordinarul roman Matei Brunul sau confesiunea tulburătoare din Cel care cheamă câinii? Sau ați auzit de băiatul ăla care-l traduce pe Proust și pune întrebări dificile pe facebook, Cristian Fulaș? I-ați citit cărțile înainte să afirmați că nu avem proză contemporană? Dar Radu Aldulescu? Dar Walther A. Prager?

Mai sunt mulți alți autori pe care i-am citit și ale căror cărți vor face obiectul unui articol viitor. Nu sunt scriitori buni doar la editurile mari. Pe de altă parte, nu cred că ar trebui să facem un criteriu din asta. Singurul criteriu ar trebui să rămână valoarea (nici măcar numărul de cărți vândute, fiindcă nu te pui cu Irina Binder). Iar dacă mai mulți afirmă că niște cărți sunt valoroase, care spun ceva și sunt apreciate de un public larg, atunci, tu, cel care te pui de-a curmezișul, ar cam trebui să te duci la culcare.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.