V-am tot amenințat săptămâna trecută că voi face o mică incursiune în istoria de la noi a cafelei. Am răscolit un pic prin vechile mele cărți despre București și am găsit cel puțin trei surse din care mă voi inspira și pe care am să le precizez la finalul articolului. Sper că o să vă placă, în timp ce vă beți cafeaua, această întoarcere în timp nu numai în vremurile când cafeaua a pătruns pe aceste meleaguri, ci și când au apărut primele localuri numite cafenele.

O legendă, care a devenit un fel de anecdotă și care datează, dacă a fost adevărată, de la începutul secolului al XVI-lea, spune că logofătul Tăutu, curtean al domnitorului Bogdan „cel Orb”, fiul lui Ștefan cel Mare, s-a dus în solie la sultan și a fost tratat cu cafea. Nefiind familiarizat cu ritualul băutului cafelei – licoarea fiindu-i necunoscută – a băut-o dintr-o dată și s-a opărit.

Nu se cunoaște sigur când a ajuns cafeaua și pe plaiurile mioritice. Cert este că prima cafenea din București a fost atestată documentar în 1667, proprietate a lui Kara Hamie, fost ienicer în garda palatului împărătesc de la Constatinopole. Se afla aproape de Hanul Șerban Vodă, demolat ulterior pentru a se construi, între 1881-1883, Palatul Băncii Naționale.

Denumirea de cafenea vine de la turcescul kahve-hane sau kave-hané ; care înseamnă „local public unde se poate bea cafea”. Se înțelege că acolo se bea cafea după moda turcească, iar desfătarea era însoțită și de alte preocupări, cum ar fi jocurile de zaruri, table sau ghiordum (joc de cărți). În schimbul unei sume modice, clienții puteau să fumeze tutun.

Am să mă opresc într-un loc care mi-a fost drag în anii ’80, fiindcă acolo mă duceam uneori cu prietenii la o cafea. Este vorba de Cafeneaua Veche din capătul străzii Covaci. Pe acest loc, la 7 august 1781, domnitorul Alexandru Ipsilant i-a permis baș-alai ceaușului Ștefan Altîntop, ca un „act de bunăvoință și ajutor”, să construiască o „prăvălie cafenea”.

În documentul respectiv se preciza că localul era dat ca, prin el, Ștefan Altîntop „să-și câștige existența lui și a familiei” sau „pentru hrana și chiverniseala copiilor lui”. Proprietarul avea obligația să dea mănăstirii Mărcuța, în proprietatea căreia se afla locul, zece taleri pe an drept chirie.

Strada Covaci, cu Cafeneaua Veche, în anii ’80

La Cafeneaua Veche se strângeau în anii ’80 boema Capitalei, bișnițarii de pe Covaci, oameni obișnuiți, funcționari, slujbași, clienți ai prăvăliilor de pe Lipscani sau din împrejurimi care, după ce-și făceau cumpărăturile, se opreau să bea o cafea bună. Era fum, gălăgie, nu prea curat, însă localul atrăgea ca un magnet.

După ce cafeaua naturală a fost treptat înlocuită cu celebrul nechezol, cafeneaua n-a dus totuși lipsă de clineți, deși primeai în ceașcă o zeamă lungă, nu prea dulce, fiindcă se făcea economie și la zahăr, dar caldă, ceea ce era un adevărat balsam în zilele friguroase. După ce clădirea a fost recondiționată (feroneria și obloanele au fost înlocuite, cum altfel, cu termopane) mi se pare că a fost transformată în restaurant. Nu știu sigur, fiindcă n-am mai trecut demult pe acolo. Orice o fi în ziua de azi, și-a pierdut farmecul.

Închei spunându-vă că, potrivit plăcuței care atestă că este una dintre cele mai vechi construcții care s-au păstrat în Centrul Istoric, Cafeneaua Veche a mai fost recondiționată la sfârșitul anilor ’60. Cei care au lucrat atunci au avut grijă să păstreze feroneria veche și obloanele care se văd în fotografia din anii ‘80. Cei care au renovat clădirea acum câțiva ani și-au spus probabil că nu se mai încadrează în standardele de calitate cerute de modernitate. Le-au ras, așa cum au făcut cu multe alte lucruri asemănătoare. Vorba aia, halal să le fie!

Dacă v-a plăcut episodul ăsta „pilot”, spuneți-mi și o să continui cu poveștile despre cafenele sau cu istorii din Bucureștiul de altădată.

Surse:

George Potra, Din Bucureștii de altădată, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981
Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, Editura Sport-Turism, 1979
Ion Paraschiv-Trandafir Iliescu, De la hanul Șerban Vodă la hotel Intercontinental, Editura Sport-Turism, 1979.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.