Trăim, aș spune în mod firesc, încă o „epocă” a dezvrăjirilor. Nu e nimic neobișnuit, de vreme ce moda, mai nou, în diversele ei forme de manifestare, se schimbă nu de la o generație la alta, ci de la un sezon la altul. Chiar și modele literare trec fulminant de la o etapă la alta. Ce s-a scris ieri nu mai e valabil azi, iar ce se scrie azi nu mai e valabil mâine. Dărâmarea statuilor nu este doar un procedeu contondent, fizic dacă vreți, ci are forme de manifestare inclusiv în lumea spiritelor, ca să mă exprim așa.

Flanând pe rețeaua noastră de socializare de toate zilele, am citit ușor consternat că nici Salinger nu mai este ce-a fost. Holden Caulfield e un personaj prăfuit, „stilul Salinger” e complet manierizat (apud Umberto Eco), limbajul lui Holden este scos din Hemingway și tot așa. Unele comentarii la acea postare mi-au provocat trecătoare stupori meditative.

Când văd astfel de atacuri, subtile și pline de finețuri hermeneutice de altfel, devin melancolic. Uimirile rezultate au asupra psihicului meu un efect contrar: în loc să mă revolt, să încerc să contrazic prostioarele debitate în subsolul cam igrasios al acelei postări, nu fac altceva decât să mă retrag în forul meu interior și să mă întreb ce rost mai au toate astea. De ce ne mai ocupăm cu literatura atâta timp cât nimic nu mai durează, cât orice autor, fie el canonic sau nu, este perisabil și intră de la un moment dat într-un accelerat proces de descompunere valorică?

Nu vreau să-i fac aici apologia lui Salinger. Ar fi absurd, iar demersul meu n-ar putea fi altfel decât ridicol. În primul rând că nu-l pot vedea pe Salinger într-o efigie sau cocoțat pe un soclu. Felul în care a întors spatele lumii – deși n-a ieșit niciodată total din aceasta – spune multe despre el.

Sigur că unii l-au văzut ca pe un asshole îngâmfat și nesimțit. Alții, în schimb, cred despre el că a fost un geniu. Așa cum mă întreb eu cum e posibil să nu-ți placă Holden, așa se întreabă și alții cum e posibil să-ți placă. Până în punctul ăsta e foarte ok. Dacă-l preferi pe Hesse lui Salinger e foarte bine. Sau pe Jack London. Dar de ce să nu lași lucrurile așa? De ce să-l iei subtil la refec pe Salinger? Asta n-o pot înțelege.

Eu, care sunt un conservator moderat, nu înțeleg pur și simplu apetența asta pentru „radere”, pentru „desființare”, pentru „distrugere”. Am observat într-un comentariu că este contestată până și traducerea din 1964 (nu 1970) a romanului „De veghe în lanul de secară”, realizată de Catinca Ralea și de Lucian Bratu. Ca să fiu cinstit, cealaltă traducere, a lui Cristian Ionescu (din 2005), mi s-a părut ineptă. Este, firește, chestiune de gust. Adaptarea limbajului la argoul anilor 2000 a fost una complet nefericită.

Sigur, există referiri și la literatura noastră, precum și la diversele influențe sau conexiuni cu Salinger. Sunt aduse în chestiune numele lui Ovidiu Verdeș și Mircea Cărtărescu. Verdeș, care e „Salinger pur” e ok. Asupra lui Mircea Cărtărescu (un admirator declarat al lui Salinger) se aruncă o discretă penumbră, ca și cum ar fi „comis-o” fiindcă „REM” are legătură cu „The Laughing Man”. În punctul ăsta nu mai am nimic de comentat.

N-am crezut niciodată în tipul ăsta de subtilă (și deci inteligentă, circumstanță agravantă) poliție hermeneutică. Dacă un scriitor s-a lăsat influențat de un alt scriitor, mai mare (Hemingway, de pildă), măcar până la un moment dat, nu mi s-a părut nimic infamant, dimpotrivă. Asta înseamnă că l-a citit cu atenție și a asimilat unele lucruri care au făcut posibilă acea influență. Am biblioteca plină de astfel de exemple și aș putea face o listă lungă.

L-am descoperit destul de târziu pe Salinger. Adolescentul care am fost cândva s-a identificat aproape imediat cu Holden Caulfield. N-am simțit vreo distanță față de el din cauza limbajului sau a comportamentului. Nu mi s-a părut nimic ieșit din schema istoriei, n-am văzut scamele inadecvării expresiilor așezate pe canvasul romanului. Nu mi s-a părut nimic „expirat”, chiar dacă sunt ceva generații între mine și „Holden”. Fără să fiu un fanatic, și eu am fost Holden Caulfield. Și voi continua să fiu, deoarece până la urmă este vorba de emoțiile pe care ți le transmit un astfel de personaj și o astfel de carte. În fond, nu asta trebuie să facă literatura?

Nota bene: Am scris un roman, Kaulas, în care am creat un personaj asemănător lui Holden Caulfield. Un adolescent dezorientat, care încearcă să-și definească sexualitatea și să-și găsească un loc în lumea în care a aterizat fără voia lui. Am împrumutat multe dintre „manierismele de limbaj” din The Catcher in the Rye. Chiar dacă editurile cărora le-am dat manuscrisul nu mi-au răspuns și probabil că n-o vor face niciodată (ceea ce este foarte ok, fiindcă nu tot ce se scrie trebuie publicat), m-am simțit extraordinar de bine că am putut să duc la capăt un asemenea roman. Este omagiul meu pentru un mare scriitor: J.D. Salinger.  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.