Îmi vine în minte un poem al lui Octavian Soviany din volumul „Călcâiul lui Magellan” (Editura Cartea Românească, 2014), în care spune cam așa: „Poeții/ nu se hrănesc/ doar prin fotosinteză./ Uneori/ se duc/ la restaurant/ și mănâncă.” Acest lucru este valabil pentru toți scriitorii, cu deosebirea că puțini dintre ei (probabil) își permit să meargă la restaurant ca să (și) mănânce.
Dacă tot am fost inclus în breasla asta a scriitorilor, trebuie să vă mărturisesc că și eu mănânc, e drept, nu foarte mult, ci atât cât să supraviețuiesc. Nici măcar la sărbători nu fac chiolhanuri sardanapalice și în general nu-mi place cum mă simt când sunt îmbuibat. Sunt prizonierul acestei datorii față de corpul meu: trebuie să-l hrănesc ca să poată funcționa.
Cum îmi procur mâncarea și cum îmi asigur toate mijloacele ca să poată fi gătită, ei bine, asta este o altă poveste. Cea mai mare parte din banii pe care cei mai generoși dintre voi îi donează se duc pe mâncare. Rareori îmi permit să merg prin anticariate și să cumpăr din acești bani câteva cărți la reduceri. De altfel, am ajuns să merg în librării ca la muzeu. Prețurile de acolo îmi sunt inaccesibile și nu știu ce m-aș face fără generozitatea editurilor care-mi trimit volume al căror preț însumat nu mi l-aș permite probabil nici dacă aș avea un salariu cât de cât decent.
Dar nu am acest salariu și trebuie să mă descurc așa cum pot și să mă rezum la ceea ce e posibil. Nu m-am plâns niciodată de lucrul ăsta, dimpotrivă, mi se pare un exercițiu stoic de (auto)disciplină financiară. De asta sunt donațiile voastre atât de importante. O Mie de Semne este locul meu de muncă și încerc să-l onorez zilnic cu fărâma de talent care mi-a fost dată. Altminteri aș fi renunțat.
De aceea vă rog încă o dată să înțelegeți de ce, atunci când îmi cereți să revin cu un feedback pe textele (sau volumele în manuscris) pe care mi le trimiteți, vă adresez rugămintea să donați pentru O Mie de Semne. E un gest minim pe care-l puteți face pentru recunoașterea faptului că evaluarea unui manuscris sau a unui calup de texte presupune un efort și, nu în ultimul rând, timp. E o muncă depusă cu pasiune și responsabilitate, iar munca asta nu este gratuită nici pentru mine. Trebuie să mă hrănesc, să plătesc factura la electricitate, fiindcă altminteri nu aș beneficia de calculator, să plătesc gazele cu care fac mâncare șamd. Nu este un moft de arghirofil sau o demonstrație puerilă cu scopul de a vă arăta cât de grozav critic literar, poet și prozator sunt eu. Nu a fost și nici nu va fi vorba vreodată de așa ceva.
„Arta e muncă” nu este o vorbă goală. E chiar realitatea în care trăim. Iar realitatea asta ne-a dat la gioale foarte rău în ultima perioadă. Felul în care marii noștri oameni de stat înțeleg să conducă astă biată țară ne-a adus și pe noi într-o situație dificilă. Scriitorii, jurnaliștii culturali, freelancerii sunt categorii (să le zic așa?) profesionale neaderente la bogății și la privilegii. Mă rog, o mică parte dintre aceștia sunt conectați la așa ceva. Restul încercăm doar să supraviețuim.
O să revin săptămânal cu un reminder pe această temă, ca să vă demonstrez că între timp n-am primit o moștenire fabuloasă de la vreo mătușă din America. Nu că nu mi-aș dori. Într-o astfel de împrejurare mi-aș realiza și eu un vis, anume acela de a putea dona la rândul meu celor care nu au. Inclusiv scriitorilor care „nu se hrănesc/ doar prin fotosinteză”.
Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
