Cititor în cafea: Teza la română

Toată lumea vorbește zilele astea despre începerea școlii. Am fost tentat să ocolesc subiectul, fiindcă nu mi-a plăcut niciodată să fiu parte din corul unora sau altora, adică dintre cei care laudă școala sau dintre cei care văd numai probleme când vine vorba despre ea.

Totuși, astăzi fiind 15 septembrie – adevăratul început de an – m-am hotărât să scriu despre un subiect legat de școală. Nu de cea de acum, ci de aia veche, pe care am făcut-o eu. Nu fiți îngrijorați, n-am să vă spun cât de bine era pe vremea mea, ce minunat era în prima zi și așa mai departe. Nu pot să mint chiar în halul ăsta, deși scriind comit oricum un act de impostură.

Înainte, începerea școlii nu era ceva ieșit din comun. Începea și atât, nu se discuta așa mult pe marginea evenimentului. Doar ziua de 15 septembrie era una specială, în sensul că erau festivitățile obișnuite, revederea cu colegii și așa mai departe. În rest, unii dintre profesori ne luau de odihniți și începeau să-și predea materia – adică să facă ore serioase – chiar din acea zi, fiindcă aveau un orar strict, programa era programă și nu-și permiteau să piardă o oră de curs stând la taclale cu elevii despre ce-a făcut fiecare în vacanța mare.

În consecință, intram în pâine din prima, fără prea multe fasoane și fără relaxări de genul „e prima zi, azi nu facem mai nimic”. Singurele posibile surprize erau legate de profesori. Mereu ne pomeneam cu câte unul nou la început de an. Cel mai rău a fost după examenul de treapta a II-a, în clasa a 11-a, când, fiind o clasă abia formată, mai toți profesorii erau noi.

Așa ne-am pricopsit la română cu dl. Nistor, un tip inteligent, intransigent, supraponderal și scurt de un picior. Purta încălțăminte la comandă, ortopedică, iar mersul lui semăna cu legănarea unei rațe obeze. Pentru mine prezența lui constituia, oricum aș fi dat-o, un salt calitativ față de cea a profesoarei de dinainte, care era bătrână, ursuză și îi considera pe cronicari cei mai mari scriitori din istoria literaturii române.

În trimestrul al doilea eram deja cel mai bun din clasă la română. Din cauza unui conflict pe care l-am avut cu dl. Nistor – un episod despre care am să scriu cu altă ocazie – am căzut în dizgrație. În trimestrul respectiv studiasem aproape exclusiv poezia – și implicit poeții români. Teza la română urma să aibă ca subiect analizarea unui grupaj de poeme al unuia dintre scriitorii studiați.

Uneori, când mă plictiseam acasă, făceam analize pe text. Așa se face că am scris, mai mult în joacă, o astfel de analiză, pe multe pagini, despre poezia unui scriitor maghiar. Am transcris-o apoi, „pe curat”, în caietul de română. Și mai aveam un obicei atunci: într-un caiet separat scoteam neologisme din dicționar, fiindcă voiam nu numai să le folosesc în lucrări, ci și să le rețin înțelesul corect. Și în ziua de azi am un astfel de carnețel.

Dl. Nistor ne lăsa în timpul tezelor să stăm cu caietele și cu cărțile pe bancă. Ne spunea că putem să copiem cât vrem, el va ști oricum că am făcut-o și ne va nota în consecință. Își dorea de la noi lucrări așa-zis originale, voia să scriem cu capul nostru, să avem idei proprii și așa mai departe. Când găsea în lucrări pasaje din manual sau din materialele pe care ni le predase știa că avea de-a face cu o fraudă. În paranteză fie spus, metoda asta mi s-ar părea potrivită și în ziua de azi.

Puteam să copiez liniștit analiza pe text pe care o scrisesem în timpul meu liber, despre poezia scriitorului maghiar, fiindcă era scrisă bine. Am ales să nu o fac însă, fiindcă la vremea aceea eram sedus de un alt poet (n-am să vă spun care). Era un risc, dar mi l-am asumat fiindcă îmi plăceau provocările. Mi-am așezat alături caietul cu neologisme, fiindcă voiam să folosesc cîteva ca să-mi impresionez profesorul, și m-am pus pe treabă.

Una dintre colegele cu care mă înțelegeam cel mai bine mi-a spus că era aeriană cu poezia și m-a rugat să-i dau caietul ca să copieze subiectul cu poetul maghiar. I l-am dat fără să clipesc și fără să mă gândesc la consecințe. Mi-am văzut apoi liniștit de teza mea.

Surpriza a venit la ora următoare, când dl. Nistor a adus lucrările corectate. Dădea foarte rar nota 10, iar la teză ne spunea că, cel puțin pentru el, calificativul ăsta nu există. A început cu un fel de laudatio la adresa unui elev care i-a stricat regula. Avea, așadar, un 10, și voia să transforme momentul într-unul special.

Îngâmfat și prost cum eram, am avut senzația că vorbește despre mine. Am rămas stupefiat însă când am auzit că nota 10 mergea la colega și prietena căreia îi dădusem caietul ca să copieze. Profesorul a folosit la adresa lucrării numai superlative. Nu vreau să vă spun ce era în sufletul meu, mai ales că am primit a doua cea mai mare notă, un 9 pe care dl. Nistor îl considera un eșec și pe care l-a criticat în consecință.

Dl. Nistor a picat însă de fazan, cum se spune, fiindcă faptul că-i dădusem colegei mele să-mi copieze lucrarea devenise un fel de secret al lui Polichinelle. El era singurul care nu știa despre ce era vorba și de ce elevii lui râdeau pe înfundate. Greșeala pe care a făcut-o însă – și care m-a făcut să-mi dau seama că nu era un profesor așa grozav – a fost că nu și-a pus problema cum de o elevă care nu strălucise cu nimic până atunci la ora lui făcuse un salt valoric atât de mare și devenise brusc cea mai dotată elevă din clasă la română.

Firește că nu i-am pomenit niciodată nimic despre frauda de la teza la română, chiar și după ce a aflat că am luat nota maximă la bacalaureat. Nu corectase el lucrarea, dar mi-a spus, după ce a citit-o, că mi-ar fi dat și el același calificativ, în ciuda animozităților dintre noi. A fost modalitatea lui, probabil, de a accepta că, în urma acelui conflict, rămâneam totuși cel mai bun la română. Asta în timp ce colega mea a sfârșit prin a-l dezamăgi. Lucru firesc, până la urmă, fiindcă locul ei era undeva în pluton.