Pur și simplu nu înțeleg. Teoretic, teritoriul poeziei este nelimitat. Sunt spații infinite neexplorate, practic cât tot universul. Este un domeniu unde creativitatea e nesfârșită. De aceea a supraviețuit atât de mult și s-a reinventat poezia de fiecare dată când i s-a cântat prohodul. De aceea nu înțeleg nici în ruptul capului. Ce nu le ajunge unora?

Problema este că trebuie să iubești cărțile cu adevărat. De aceea pur și simplu nu înțeleg de ce unii vor neapărat să distrugă, să se debaraseze de trecut, să efaseze ceea ce a fost ieri pentru a se preface că vor să construiască o nouă paradigmă poetică. Dar, dragii mei, e atâta loc să faceți poezie cât nu vă imaginați. Puteți explora la nesfârșit. Există atâta spațiu poetic cât n-ați ajunge să bateți cu mintea nici într-un milion de reîncarnări consecutive.

Deunăzi criticam amical felul în care cineva de la Poșta redacției înțelege poezia. Probabil că am fost înțeles greșit și, cu toate că detest să mă explic, o voi face. Nu am nimic cu metafora în poezie. Iubesc metafora și cred că, alături de comparație, este unul dintre mijloacele cele mai îndemână prin care poate fi exprimată o emoție. Metafora însă nu trebuie să calce pe cărări bătătorite. Metafora nu poate suporta repetiția până la tocire, până la pierderea sensului. Metafora trebuie reinventată.

Poeți admirabili au scris la vremea lor poezie metaforică foarte bună. Și-au trăit spațiul și timpul lor poetic. Ce să facem acum? Să nu-i mai citim pe Rilke și pe Baudelaire? Să trecem direct la poezia recentă, scrisă după anul 2000? Doar acolo găsim poeți adevărați? Dar sunt în toată istoria literaturii poeți excelenți, de la Homer la Dante și Whitman, la Rimbaud și T.S. Eliot. Și aș putea să înșir un întreg pomelnic de scriitori pe care sper că i-ați frecventat măcar în antologii.

De ce să spui „this shit” când te referi la unul dintre cei mai buni poeți optzeciști, pe care alte culturi i-ar dori necondiționat? Adică, până unde mergem cu distrugerea a ceea ce nu e pe gustul nostru? Nu e cumva o operațiune camuflată de dărâmare a statuilor (care nu există) poeților care au marcat o etapă apăsat importantă în evoluția poeziei de la noi?

Trebuie să distrugem ca să avem pe ce construi? Nu cred. Așa cum spuneam, spațiul poetic intravilan, pe care se pot clădi citadele poetice futuriste, e nelimitat. De ce nu aveți curaj să intrați pe aceste teritorii și trebuie să puneți la pământ clădiri un pic prăfuite, întru câtva părăsite, lăsate poate de izbeliște, pentru a vă umfla mușchii poetici și a demonstra cât de buni și mari și extraordinari poeți sunt unii și alții? Exprimați-vă altundeva, mergeți acolo unde n-a mai fost nimeni și veți deveni adevărați exploratori.

Dar probabil asta nu stă la îndemâna oricui. Nu toți cei care scriu pot și schimba paradigma. Nu toți sunt deschizători de drumuri. Iar cei care distrug ce-a fost înainte ca să demonstreze lucruri n-au de fapt curajul să facă niciun pas înainte, fiindcă sunt agățați mereu de trecut. Au o răfuială cu adevărații pionieri (nu încercați să dați altă conotație termenului, fiindcă m-am săturat de asta) ai timpului lor poetic. Acești scriitori, inclusiv optzeciștii, au făcut un lucru extrem de curajos: au avut acel tip de tupeu bun care a spart zidul de întuneric din fața lor. Nici ei nu știau ce era la câțiva pași mai încolo, dar au avut curajul de a merge în necunoscut. Și au câștigat multe lucruri. Din păcate, nu și respectul tuturor.

Curajul lor ar trebui să fie un exemplu. Au făcut-o în vremuri complicate, fără să se gândească la posibilele consecințe. Sigur că recitindu-i acum vi se pare că „șopârlele” pe care le foloseau sunt metafore prăfuite, ceva de care puteți lipi eticheta „this shit”. Dar metaforele alea spuneau pe atunci ceva ce voi nu puteți pricepe acum. Erau adevărate acte de curaj. Pentru așa ceva puteai fi arestat, bătut, hărțuit, desființat ca om. Și totuși, ei au scris, iar pentru asta merită măcar un minim respect. Dar respectul de acest fel nu poate fi înțeles de cineva care nu poate pătrunde metaforele folosite în vremuri grele. Metaforele astea acționau ca un colac de salvare. Ei nu aveau libertatea voastră, nu puteau să scrie orice, oricum și oricând. Aveau nevoie de camuflaje inteligente, de alăturări aluzive, de termeni cu care să se scoată la o adică. Era o poezie contextuală, o formă de protest peste care era turnată o glazură de ludic.

Clădirile poetice pe care le-au construit, așa prăfuite cum sunt, nu trebuie puse la pământ pentru ca în locul lor (cum se face în lumea reală) să se construiască insipide blocuri de sticlă și beton. Trebuie păstrate, îngrijite și vizitate ca niște muzee în continuă transformare. Cum e posibil una ca asta? Simplu: pentru că oamenii ăștia au iubit cărțile pe care unii dintre voi le detestați și au scris poezie care va exista mult timp după ce niciunul dintre noi nu va mai fi. Dar poezia voastră cât va rezista? La lucrul ăsta probabil că nu v-ați gândit. Și nici nu cred că o veți face, fiindcă ați ajuns în punctul în care considerați că un poem poate fi „this shit”. Până să aruncați la gunoi restul nu mai e mult. La gunoi sau nu, poezia scrisă în dictatură e mai liberă decât o parte a poeziei care se scrie acum. De asta sunt foarte sigur. 

Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.