În prag de sărbători, Bucureștiul copilăriei mele era un oraș efervescent, chiar și așa, apăsat de povara totalitarismului. Nu știu dacă oamenii deveneau mai buni, deoarece conceptul ăsta este destul de relativ și aproape imposibil de cuantificat. Cu toate astea, se simțea o schimbare. Era o febră colectivă, care ne făcea să avem un comportament indefinit diferit.

Astăzi este 2 decembrie. Mai sunt câteva zile până la Sfântul Nicolae. Bucureștiul e trist, anesteziat parcă de știrile controversate și de nesfârșita pandemie. Indivizilor care-l locuiesc nu li se pot vedea expresiile fețelor din cauza omniprezentelor măști, însă li se pot intui stările sufletești. Un aliaj de indiferență și agresivitate latentă, o țâfnă cu cauze neprecizate, o nervozitate pernicioasă, cu rezultate imprevizibile.

Nimeni nu pare cât de cât relaxat, nimeni nu se plimbă doar de dragul de a face mișcare, nimeni nu intră în magazine cu scopul de a se simți bine, de a-și hrăni apetitul pentru cadouri sau de a adulmeca o superpromoție la un produs urmărit de multă vreme. E o bucurie reținută, camuflată în spatele măștilor care nu inspiră deloc carnavalescul, ci posibilitatea ambuteiajului sanitar.

Îmi amintesc – mărturisesc cu o oarecare nostalgie – de atmosfera din anii `90. Ziua, orașul era învăluit de o ceață prăfoasă, de parcă pretutindeni se descărcau saci de ciment. Oamenii erau îmbrăcați prost. Cârciumile postdecembriste duhneau a mahoarcă și a basamac. Piețele erau mizere și aprovizionate „din belșug” cu marfă de calitate îndoielnică. Am trecut prin anii ăia, le-am respirat aerul toxic, am inhalat atmosfera aia de grătar și de eșapament de Dacii.

Cu toate astea, când veneau sărbătorile era o nebunie contaminantă. Aparenta prosperitate a magazinelor, burdușite cu mărfuri de toată mâna, ne dădea iluzia unor sărbători fericite. Încă mai trena epoca revelioanelor și a crăciunurilor petrecute în familie, a Sfântului Nicolae cu surprize de tot felul. Bucureștiul era ca o sticlă de cola agitată, gata să explodeze. Iar toată energia asta se descărca în timpul meselor pantagruelice, cu consecințe dezastruoase pentru ficați și pentru camerele de urgență ale spitalelor.

Acum este o liniște suspectă. Ai zice că am dat înapoi cu treizeci și ceva de ani și ne aflăm iarăși în 1989. Nu știu dacă va mai exploda vreo mămăligă, deși motive ar fi. Căldură nu e în calorifere, apă caldă avem cu rația, energiile de tot felul (gaze, electricitate) au prețuri istorice. Dacă mămăliga va fierbe cuminte în ceaun, măcar istoricii vor avea ce consemna. Melanjul globalist ne-a încorporat eficient. Suntem prinși într-o plasă lipicioasă și densă, exact ca-n `89. Nu știm ce va fi, dar simțim că trebuie să se întâmple ceva.

Pe fondul ăsta am făcut un mic rond prin anticariate. Și aici aș putea să-l prafrazez pe Erich Maria Remarque: pe frontul de est nimic nou. Am luat două cărți: Fata din casa vagon, de Ana Maria Sandu (Editura Polirom, 2006, prefață de Mircea Cărtărescu – cu doar 5 lei) și O dimineață la vânătoare, de Ligia Ruscu (Editura Polirom, 2014 – 15 lei). Ar mai fi fost și altele, însă bugetul e atât de precar încât am preferat să-mi termin plimbarea ceva mai repede.

De altfel, azi a fost o zi exclusiv Polirom. Am primit trei cărți: Geaca lui Kafka, de Teodor L. Nedeianu (câștigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2021); Urmuz. Cei dintâi trăsniți, de Alexandru Vakulovski (Colecția „Biografii romanțate” – 2021); Dispariția, de Cosmin Perța (colecția Ego.Proză – 2021).

În drum spre metrou, culegând impresii și rumegând idei pentru un eventual editorial, am trecut pe lângă Târgul de Crăciun de la Universitate. Nu mi-am putut imagina că poate exista ceva mai kitsch decât în epoca Firea. Și totuși există. Bradul ăla din lemn împopoțonat cu beculețe pare din filmele cu orășelele alea aparent părăsite, unde flutură bannere sfâșiate prin parcuri de distracții în ale căror ascunzători colcăie armate de zombi. Din nefericire, la Universitate acești zombi sunt la vedere. Sunt oamenii care plătesc taxă de intrare nu pentru ceva mai atrăgător și mai de bun gust decât înainte, ci pentru un serviciu al purului derizoriu, al indiferenței arghirofile.

De altfel, municipalitatea a devenit nu doar o campioană a promisiunilor neonorate, ci un fel de stabiliment unde plătești înainte pentru o astfel de promisiune, fără să știi dacă îți va fi îndeplinită. E ca la RATB: au făcut biletul 3 lei și au promis că or să schimbe parcul auto și de tramvaie. Când se va întâmpla asta, nu se știe.

Am ajuns acasă obosit și trist. Încerc, scriind aici, să mă remontez gândindu-mă că voi răsfoi cele cinci cărți de azi. Și, bineînțeles, cu speranța că la noapte nu voi adormi prea repede, fiindcă vreau să-mi continui lectura la Trenul spre Samarkand (Editura Humanitas Fiction, 2021, traducere de Luana Schidu), o carte în care Guzel Iahina s-a întrecut pe sine. Cel puțin deocamdată asta este impresia mea.

Se lasă seara peste Bucureștiul meu prăfuit, singuratic și amorțit. Am sentimentul că suntem niște turiști abandonați într-un oraș crepuscular, pustiu și necunoscut. Și e frig peste tot, afară și în case, și nimic nu ne face să credem că mai există cineva pe aici. Nici măcar vreun țăran rămas singur într-o piață mizeră, care ne îndeamnă să-i cumpărăm câteva peturi la jumătate de o curățenie îndoielnică, pline cu un lichid tulbure, care miroase a țuică și a motorină. Basamacul nostru cel de toate zilele, dus pe gâtlejul anilor `90, demult trecuți și prezenți mereu.  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.