Tatăl meu s-a stins pe 2 decembrie 1995. Avea 58 de ani și ar fi putut trăi, ca mulți alții, până la cel 83 de ani pe care i-ar fi împlinit anul acesta. Un cumul de factori l-a dus, din păcate, la un deznodământ nefericit. Unul este legat de ce s-a întâmplat în ultimele lui minute pe acest pământ.
Știu sigur că, în condiții normale, ar fi putut fi salvat. Din cauza unui ulcer varicos, de care suferea de mai mulți ani, un vas de sânge important i s-a rupt, pur și simplu, și a avut o hemoragie foarte puternică. Circumstanțele, dincolo de dramatismul lor, îmi arată cât de prost funcționa totul la acea vreme.
Când s-a întâmplat incidentul eram împreună cu el la târgul Valea Cascadelor. Era o zi friguroasă, cu nori cenușii, foarte joși, care anunțau ninsoarea. S-a întâmplat ce s-a întâmplat, i-am improvizat un garou și l-am lăsat pe mâna unor prieteni. Am alergat să caut un telefon ca să anunț salvarea.
Abia apăruseră pe atunci telefoanele mobile, însă erau destul de rare. Nimeni nu a avut așa ceva prin apropiere. N-am găsit un telefon fix la barăcile administrației târgului, așa că am fugit vizavi la depozitul de mobilă. Acolo aveau telefon, dar numai de uz interior. Nu se putea suna nici măcar la urgență.
M-am întors la tatăl meu și am văzut o scenă desprinsă dintr-o piesă absurdă. Întrucât era voluminos, vreo trei-patru oameni se chinuiau să-l bage într-o Dacie. Încă îi curgea sânge din picior și era deja într-o stare de semiconștiență. După ce au reușit să-l urce în mașină, am plecat în trombă cu el la Spitalul Municipal, care era cel mai aproape.
Am zis în trombă și chiar așa a fost. Traficul nu era cel din ziua de azi, era o zi de sâmbătă, deci lumea era liberă și străzile aproape pustii. Am ajuns foarte repede și datorită șoferului, un amic din târg, care a riscat trecând pe roșu și claxonând nebunește. Pe drum, tata a fost în aceeași stare de semiconștiență. Am reușit chiar să vorbesc cu el și să-l calmez.
La spital m-am dus glonț la camera de gardă. Acolo era un fel de, să-i zic așa, atmosferă de week-end. N-am dat peste niciun medic. Cu greu am reușit să conving un bracardier să vină să-l ia. Asistentele de acolo erau surprinse că aveau de-a face cu o urgență. Se uitau la mine ca la un nebun. Probabil că și păream un pic nebun, fiindcă le-am strigat că e o treabă gravă, dar am fost tratat cu indiferență.
Brancardierul săracu’, ce să facă și el? L-am pus pe tata, ajutați și de șofer, pe brancardă, după care l-am dus la camera de gardă, despre care bănuiesc că ar fi trebuit să aibă obligativitatea de a interveni și în cazuri de urgență. Tata trăia încă. Una dintre asistente mi-a dat o mănușă chirurgicală (nu vorbesc prostii, țin minte totul ca și cum s-ar fi petrecut azi) și mi-a spus să-i țin piciorul în sus tatălui meu ca să domolim hemoragia.
Pe urma au fost date niște telefoane, a venit într-un târziu și medicul de gardă, o doctoriță foarte surprinsă de scena respectivă, nu de faptul că eu interveneam pe post de asistent sau așa ceva, lucru interzis cred, ci de faptul că fusese deranjată. Arăta exact așa: ca o tipă deranjată de la ce făcea ea înainte de acest episod. Știți felul ăla arogant în care te privesc uneori medicii. Exact așa arăta această doctoră, medic sau cum i-o mai spune.
A întrebat: „Ce se întâmplă aici?” de parcă ne surprinsese în timpul unei spargeri. În fine, după alte telefoane a fost adus, pe un căruț antediluvian, un fel de aparat de resuscitare (de culoare roșie, semăna cu un aparat de sudură) pe care cred că nici nu l-au folosit. Când am fost dat afară din camera de gardă tatălui meu i se făcea masaj cardiac.
Acum derulați înapoi toată scena din această cameră de gardă pe care mi-o amintesc complet nepotrivită pentru așa ceva – o încăpere insalubră – și reporniți totul pe o viteză mult mai mică, așa cam ați da un film cu încetinitorul.
Nu hemoragia l-a ucis pe tatăl meu, ci incompetența. Dacă ar fi fost oameni pricepuți la meseria lor, tata ar fi trăit. Dacă ar fi existat oameni pricepuți, care să fi avut și un strop de umanitate în acel moment, tatăl meu ar fi avut șanse să scape cu viață.
Nu sunt genul care derulează la nesfârșit acuzații și abuzează de recriminări. De fapt, până acum nici nu prea am vorbit despre asta. Dar acum vorbesc fiindcă, la 25 de ani de la tragedia din familia mea (da, a fost o tragedie, fiindcă viața noastră n-a mai fost la fel de atunci) am văzut chiar astăzi, pe 2 decembrie anno Domini 2020 – cumplită coincidență – cum un bătrân de 77 de ani a murit în spitalul din Reșița cam în condițiile în care a murit și tatăl meu acum 25 de ani la Spitalul Municipal.
Am văzut scenele alea, am văzut pozele alea blurate, am văzut interioarele alea insalubre care semănau leit cu camera de gardă de la Spitalul Municipal unde tatăl meu și-a dat ultima suflare. M-am întors, oripilat, în timp, și am revăzut filmul întâmplărilor care l-au băgat în pământ pe tata. Și mi-am spus în sinea mea – fiindcă am răbufnit, credeți-mă – că toți cei care lucrează în sistemul medical și care ar trebui să aibă grijă de noi – nu fiindcă sunt eroi sau sunt tratați ca atare, ci pentru că asta le este meseria, și-au asumat-o și trebuie să o facă – ar trebui înainte de toate să dea un test de umanitate.
Sunt furios nu pe sistem, care e o chestie abstractă. Sunt furios pe cei care ne tratează ca pe niște gunoaie. Lăsați-mă cu eroii! Eroii sunt în pământ și sunt cei care și-au dat viața pentru țara asta în războaie sau la revoluție. Ei sunt eroi. Cei numiți conjunctural eroi nu sunt eroi, ci oameni care trebuie să aibă grijă de noi fiindcă, repet, este meseria lor, pentru asta sunt plătiți și trebuie să o facă așa cum trebuie.
Dacă se întâmplă și lucruri mai puțin plăcute, trebuie să știe cei care comentează și aruncă în stânga și în dreapta cu encomioane că unele meserii comportă riscuri majore, uneori letale. Mor oameni pe șantiere. Mor oameni în mină. Mor oameni din cauza accidentelor de muncă, arși, mutilați îngrozitor, prinși în tot felul de mașinării și așa mai departe. Este riscul pe care și l-au asumat practicând meseria respectivă. Și eu era să mor curentat, la un utilaj, în uzină, din cauza unui prost care a dat drumul la curent fără să se asigure.
Doar că toți cei care mor în diverse situații, la locurile lor de muncă, rămân neștiuți. Au murit și gata. Pentru ei nu se va ține un moment de reculegere, pentru ei nu vor suna sirenele ambulanțelor în toată țara, ei nu vor fi decorați post-mortem. Sunt anonimii tranziției perpetue, eroii neștiuți, care fac șuruburi pentru alte mașinării, care sapă șanțuri sau fac ziduri clădirilor în care vom locui sau în care vom fi tratați pentru bolile noastre vremelnice.
O singură boală nu va putea fi tratată în țara asta: indolența. „Dă-l în mă-sa, că și-așa moare!” Vă e cunoscută afirmația asta? Ei bine, ea încă există și e folosită mai des decât vă închipuiți. Tata a murit din cauza acestei indolențe care este un virus infinit mai rezistent decât orice virus letal cunoscut. Dacă asupra tatălui meu s-ar fi intervenit pe repede înainte, ar fi avut o șansă la viață. Și ar fi fructificat-o, vă spun sigur, fiindcă era un om al naibii de puternic.
Aceat material este dedicat tuturor victimelor indolenței românești: morții de la Colectiv, morții de la Piatra Neamț, bătrânul de 77 de ani de la spitalul din Reșița și tuturor celor care și-au pierdut viața pe considerentul „Dă-l în mă-sa, că și-așa moare!”
