Închei încă o săptămână cu rubrica asta de editoriale. Nu vreau să trag concluzii deocamdată, fiindcă e posibil să fie prematur. Unele texte atrag atenția, altele nu. E firesc, până la urmă, fiindcă nu poți fi inspirat în fiecare zi. Subiectele nu ți se oferă mereu pe tavă, disponibilitatea la scris nu e întotdeauna la cote înalte, starea de spirit e diferită și așa mai departe.

Cornel George Popa a lăsat aseară un comentariu la cel mai recent editorial, „Nu râd, citesc obosit înainte”. I-am promis că-i voi răspunde astăzi, aici, fiindcă n-am vrut ca discuția să se risipească în neant, așa cum se întâmplă cu majoritatea comentariilor de pe facebook. Iată ce mi-a spus Cornel:

„Nu mai știu exact care a fost editorialul tău de ieri. Poate acela cu tinerii infatuați care cer să le fie retrase poemele, poate altul. Am uitat. Intru des aici, dar nu pot avea mereu reacții. Azi, de pildă, ai propus un test dublu: și poezie, și proză, din partea unui singur autor. Am citit. Poezia mi-a părut într-un fel, mai mult pozitiv. Proza, însă, nu. Prea grăbită, prea radicală, prea expeditivă, din cîte-mi aduc aminte. N-am avut vreo reacție. Ce să comentez? Și dacă aș fi comentat, ce rost ar fi avut? Ai ales, ai ales, e treaba ta. Însă la Herta Muller, oho, oho, frate, cred că aș putea scrie pagini întregi, contrare opiniei oficiale, și total împotriva percepției comune, dar, iarăși, ce rost ar avea? Herta Muller e Herta Muller, o icoană, aproape. Că n-am putut duce niciodată pînă la capăt o carte de-a ei, că m-am împotmolit aproape la fiecare pagină și m-am întrebat mereu de ce asta?, sau ce-i asta?, e problema mea, presupun. Hai, baftă!”

Trebuie să spun încă de la început că sunt într-un dezacord amical cu spusele lui Cornel. Dar să o iau de la început. În primul rând, mă bucur într-un fel că a uitat subiectul editorialului de care pomenește la începutul comentariului. În fond, asta ar trebui să fie soarta acestor texte: să fie uitate după doar o zi. Astăzi scrii ceva, ai o opinie, mâine ea se va fi învechit. Deci e musai să trecem mai departe, deși poate există și susținători ai ideii că orice editorial trebuie să lase, cum zicea un mare scriitor, o dâră de lumină. Eu nu cred că e așa. Viața unui editorial n-ar trebui să fie mai lungă decât a unei efemeride. În punctul ăsta sunt de acord cu Cornel.

Amicalul dezacord începe atunci când pomenește de textele Lorenei Iacob. Sigur, n-am să mă apuc să vă plictisesc cu analize pe text și așa mai departe. Nu e cazul aici. Vreau să spun doar că, exact ca în cazul editorialelor, și materialele publicate la „Poșta redacției” au de cele mai multe ori aceeași soartă: sunt sau vor fi date uitării. Explicația e foarte simplă: sunt doar încercări literare, nimic altceva. „Poșta redacției” este un atelier literar, iar într-un astfel de loc îți este permis, dacă ești bine intenționat, să o mai dai și în bară.

Sigur, sunt autori care își arhivează tot ce produc sau care bagă, de-a valma, în cărțile lor, inclusiv texte de început. Este opțiunea lor și e ok până la un punct, asta dacă respectivele texte alese să facă parte dintr-un volum au valoarea cuvenită. Uneori iese bine, alteori nu, ca în viață, cum s-ar zice. Lorena Ioacob este o autoare promițătoare. A trimis câteva texte la „Poșta redacției” și am publicat-o. De ce am făcut asta? E simplu: fiindcă mi s-a părut că are de spus ceva și pentru că ceea ce are de spus este, cum spuneam, promițător.

E limpede că Lorena poate evolua, că poate scrie mult mai bine. Nu sunt de acord cu judecata mult prea rațională și judicioasă a lui Cornel, care spune că bucata de proză este „prea grăbită, prea radicală, prea expeditivă”. Lorena a scris un text care se pretează unui atelier literar de genul „Poșta redacției”. Dacă judecăm un tânăr autor doar din prisma experienței personale (adică a celui care comentează) sau comparând textele „de încercare” cu marile opere, atunci nu vom mai avea niciodată tineri autori, fiindcă acestora nu li se va da niciodată o șansă. Vom avea doar autori care vor fi catalogați drept „consacrați” de la prima apariție editorială.

Un tânăr autor care nu scrie pe placul nostru nu e un tânăr autor care nu poate deveni un autor foarte bun. E doar un tânăr autor care-și caută un drum, care vrea să-și găsească albia stilistică și care își dorește un feedback cât de cât obiectiv, nealterat de bogata experiență a celui care îi dă acest feedback. Altminteri, n-am face decât să-i descurajăm și să le arătăm ușa din dos de fiecare dată când ne vor cere părerea, fiindcă, nu-i așa?, întotdeauna ni se va părea la un tânăr autor, dacă facem o judecată strictă, că este „prea grăbit, prea radical, prea expeditiv”. Până la urmă, toate aceste trei epitete critice reprezintă apanajul tinereții, nu crezi, dragă Cornel?

A doua parte a comentariului e legată de Herta Müller. Am spus în editorialul de ieri că „E greu de citit proza asta, pare un exercițiu autoflagelant, mai ales dacă ai trăit vremurile evocate aici. Cu toată glazura poetică a cărților ei, Herta Müller reușește de fiecare dată să-mi redeschidă răni pe care le credeam vindecate definitiv.”

Herta Müller e dificil de parcurs, într-adevăr, iar în punctul ăsta sunt de acord cu ce spune Cornel. Spre deosebire de el, însă, pe mine mă provoacă întotdeauna ceea ce este în aparență ilizibil și de neîngurgitat. Curiozitatea mea mă împinge dincolo de limitele suportabilității. Poate că e un fel de masochism literar, dar nu sunt de scord, de pildă, cu ideea că, dacă o carte nu-ți suscită interesul după primele 20 de pagini, mai bine o lași deoparte.

Acum citesc, de exemplu, un roman de Vladimir Nabokov, Darul. Am ajuns, chinuit, la pagina 50, înotând într-o pastă prozastică care mi s-a părut dezlânată și excesiv descriptivă. Dar ce să fac acum? Să o pun la loc în bibliotecă? Mă tem că aș comite o greșeală. Sigur, vorbim de Nabokov aici și sunt de acord că provocările lui sunt irezistibile. Te gândești că nu poate continua așa pe aproape 400 de pagini și-i dai mai departe. Alții poate că ar arunca romanul cât colo. Eu nu fac asta deoarece curiozitatea mea e insațiabilă.

Același mecanism a acționat și atunci când am început să o citesc pe Herta Müller. Nu mi-a fost ușor, dar am reușit să-i duc la capăt câteva cărți. Herta Müller are o forță de expresie cum puține scriitoare o au. Pe mine asta mă atrage la ea. Că are dialoguri hilare pe alocuri, că scrie pasaje întregi date cu glazura aia poetică de care pomeneam, asta face parte din arsenalul ei stilistic. Dacă aș fi judecat un autor după cât de ilizibili și absconși sunt, atunci nu i-aș mai fi citit pe Kafka, pe Samuel Beckett sau chiar pe Proust, ale cărui fraze și propoziții subsecvente interminabile îl pot obosi în cele din urmă și pe cel mai fidel admirator. Eu, de pildă, l-am citit o singură dată și mi-a ajuns.

Nu vreau să mă întind mai mult, fiindcă deja am depășit cu mult numărul de semne rezonabil pentru un editorial. Ar mai fi multe de spus, dar mă opresc sperând că nu am fost prea grăbit, prea radical și prea expeditiv. Am și eu o vârstă și presupun că am acumulat o fărâmă de înțelepciune. Aștept răspuns.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.