Sper să mă ierte Tatiana Țîbuleac fiindcă i-am parafrazat titlul unuia dintre minunatele ei romane, însă am considerat că numai așa aș putea să atrag atenția asupra unui lucru care mă preocupă de mai multă vreme: chiar sunt eficiente campaniile de promovare a lecturii, cu tot sclipiciul lor publicitar și cu tendința asta deloc întâmplătoare de a aduce în față așa-zise cărți esențiale?
A devenit deja o obișnuință ca în spațiul public să se repete până la saturație că românii nu cumpără cărți și că în medie un cetățean al României nu citește decât o carte pe an. Până aici lucrurile sunt clare, ne aflăm în coada clasamentului european și la acest capitol, iar în consecință nu ar trebui să fie nicio mirare de vreme ce avem un sistem de educație deficitar, care produce pe bandă rulantă, cum se tot spune, analfabeți funcțional.
Ce legătură au campaniile de promovare a lecturii cu faptul că cetățenii patriei nu citesc? Păi cred că există una. Îmi amintesc de o anecdotă de pe vremea adolescenței mele studioase, cu un copil pe care părinții și rudele îl alintau șăgalnic, de fiecare dată când comitea câte o boacănă, cu apelativul „Hotule!” Iar copilul respectiv, devenit adult, a devenit un hoț adevărat.
Cam așa cred că se întâmplă și cu tinerii care nu citesc. Dacă li se tot spune, de mici, că sunt „analfabeți funcțional”, că sunt incapabili să „citească” în profunzime un text, că n-au organ pentru lectură, că sunt „proști făcuți grămadă” (îmi amintesc atât de limpede cum unii profesori ne gratulau astfel) și că n-or să devină nimic în viață, atunci în cazul unoira dintre ei chiar se va întâmpla.
Știu foarte puține lucruri despre psihologia inversă, însă ceea ce știu este că dacă vei îndemna repetat un copil să nu se joace cu chibriturile, atunci poți fi sigur că există foarte mari șanse să dea foc la casă. Aici o să fac analogia cu campaniile (cam ușurele și destul de uncool) de promovare a lecturii care se fac la noi: cu cât îi vei spune mai mult unui adolescent să citească (vă amintiți de spoturile alea cu vedete care repetau obsesiv „Citește!”?), cu atât își va afunda mai mult ochii în telefonul mobil.
Nu știu cum ar trebui procedat. Cred că avem oameni, chiar printre acești adolescenți, care ar putea să facă lucruri extraordinare pe zona asta. Ceea ce vreau eu să spun este însă că lectura, dacă nu vine dintr-o nevoie interioară, intimă, atunci își face apariția pe căi ocolite, scremute. Lista cu lecturi obligatorii (care includea și o secțiune de „lecturi facultative”, care erau până la urmă tot obligatorii) era, cel puțin pentru mine, o adevărată pacoste. Nu voiam să fiu obligat să citesc. Nu voiam să iau în mână o carte fiindcă îmi impunea cineva să o fac. Detestam obligativitatea de a citi un autor anume. Uram atitudinile (care frizau agresivitatea) profesorilor care ne amenințau, uneori la propriu, că dacă nu vom citit cutare carte vor da cu noi de pământ.
Aveam în liceu un profesor de literatură care ne dădea extemporale-fulger cu subiecte alese dintr-o carte impusă de programă. Erau două-trei întrebări la care nu puteai răspunde decât dacă citisei cartea. Răspundeai, luai notă bună, nu răspundeai, însemna că n-ai citit cartea și luai automat nota 3. Nu existau alternative, opțiuni, posibilități extinse, poate chiar la opera respectivului autor. Nu, trebuia, că-ți plăcea sau nu, să citești anume acea carte.
Nu știu cum se mai petrec lucrurile în prezent, dar cred că dacă mai există asemenea practici aș putea să-mi explic de ce ne aflăm în starea asta de lucruri. Sigur că la școală nu poți să faci ce vrei, să citești ce vrei, să faci de capul tău anumite lucruri. Există însă profesori inteligenți care îi atrag pe copii spre lectură sugerându-le că e important să citească, nu să citească doar anumite cărți, eventual impuse de programă. Da, sunt bune și alea, dar dacă nu-ți plac, hai să vorbim despre cărțile care-ți plac și așa, poate, vei ajunge și la cele din lista cu „lecturi obligatorii”. Trebuie să-i dai copilului senzația că a lui este alegerea, că nu i se impune ceva.
Când eram copil îmi petreceam vacanțele de vară la țară. Ai mei nu aveau bani ca să mă trimită în tabere, la mare sau la munte, așa că muntele și marea mea erau în comuna Bărăști de Cepturi județul Argeș, unde mergeam cu vacile la păscut și pescuiam în heleșteele din grădinile oamenilor. Când mă plictiseam de toate aceste așa-zise distracții, simțeam nevoia să mă retrag într-un colț și să citesc o carte. Doar că la țară nu prea erau cărți. Oamenii aveau treburi mult mai importante de făcut, să dea de mâncare la animale, să muncească la „colectivă”, să sape porumbul și așa mai departe. Numai eu veneam cu pretenții dintr-astea „de oraș”. Ce-neamnă aia să citești?
Am găsit, rătăcită cine știe cum, aruncată într-un colț al verandei, minunata carte a lui Edmondo de Amicis, Cuore. Neavând de ales, de fiecare dată când îmi venea pofta să citesc luam acest volum și-l parcurgeam de la un capăt la altul cu o poftă insațiabilă. Cred că ajunsesem să știu pe de rost pasaje întregi. Și ghiciți ce! La fiecare relectură aveam senzația că descopăr lucruri noi. Pofta mea de citit era la turație maximă, iar nevoia mea de evadare în imaginar era pe deplin satisfăcută.
Nu m-a obligat nimeni să iau cartea aia în mână și s-o citesc de nu știu câte ori, așa cum în general nu m-a obligat nimeni să citesc. Pasiunea pentru cărți a venit în mod natural, neimpusă de programa școlară sau de stupide liste cu „lecturi obligatorii” (în care erau incluse cărți altminteri esențiale, pe care le-am citit oricum). Dacă aș fi adolescent, acum, în anul 2021, n-aș avea nevoie de campanii de promovare a lecturii. Nu m-ar interesa, pur și simplu. Aș citi din acea nevoie interioară de care vă spuneam. O nevoie care nu se va stinge niciodată.
