Este marți, 13 octombrie 2020 și plouă. Elemente suficiente pentru o depresie, ar zice un poet. Dar nu mai avem timp nici pentru micile noastre joculețe autoflagelante. Trebuie să ne grăbim la serviciu, cu mașina în traficul infernal sau în autobuzele neigienice, sinucigași moderni care au uitat ce înseamnă detașarea de lucruri, lipsa grijilor materiale, contemplarea nu de ultimă instanță, ci de primă instanță, fiindcă ne încruntăm și când privim pe geamul mânjit de ploaia toxică a orașului.

Suntem de mult mai multă vreme în stare de urgență. Aș numi-o stare de urgență personală. Totul e urgent în viețile noastre: dusul copiilor la școală, deadlineul de la birou, ajunsul la serviciu, livrarea mesajelor de serviciu, masa de prânz, spălatul dinților dimineața, băutul cafelei sub presiunea minutelor care nu se mai scurg de multă vreme monoton, ci au ritmul tembel al unei cățele de mitralieră care latră mecanic din cuibul ei de tragere.

Am acumulat în jurul nostru tot felul de accesorii care ar trebui să ne facă viața mai ușoară. Computerul, periuța de dinți, expresorul de cafea, mixerul, televizorul, automobilul, ciorapii, ochelarii, telefonul mobil și așa mai departe. Și chiar ne fac viața mai ușoară, până în momentul în care ne transformă viața în iad. Depindem de ele cum depindeam cândva de prezența părinților în jurul nostru. Nu ne mai putem lipsi de nimic din ceea ce ne compune viața de oameni moderni.

Nici lipsiți de toate aceste unelte nu am mai putea să revenim la ceea ce Andrei Pleșu numește „animalitatea bună”. Am uitat-o. Nu mai știm să ne tolănim, să lenevim, să ne lăsăm în voia gândurilor fără să fim bruiați de vreo urgență. Totul e urgent în viețile noastre. Până și cărțile au ajuns să ne creeze un fel de presiune. Trebuie să dăm gata una ca să ne apucăm de cealaltă, care ne îmboldește din teancul recent cumpărat. Și apucăm să nu mai înțelegem nimic.

Când stresul mă copleșește citesc compulsiv poezie. Citesc poezie oricum, aproape zilnic, însă am perioade când citesc mai multă poezie decât în mod obișnuit. Două-trei cărți pe zi, poate chiar mai mult. Și nu citesc mecanic, ci așa cum se face, cu reveniri pe unele texte, cu abandonuri și regrete, cu emoție și lipsă de sens, cu atașament și cu pierdere de sine.

Acum citesc o mică antologie de poezie americană, numită în spiritul vremurilor „Lirică americană contemporană”. Este din colecția „Cele mai frumoase poezii”, apărută la Editura Albatros în 1980, în traducerea lui Virgil Teodorescu și a Petronelei Negoșanu. Nici nu mai știu de câte ori am recitit-o. Revin la ea mereu, ca la un prieten bun, și mă întreb de fiecare dată: ce naiba făceam în 1980? De ce nu m-am dus într-o librărie ca să o cumpăr, mai ales că nu costa decât 4 lei și 75 de bani, deci nu era o avere nici măcar pentru un elev de liceu pârlit ca mine, care nu avea în buzunar „nici un cinci”, cum se zicea.

Dacă aș fi economisit cei doi lei pe care mama mi-i dădea zilnic pentru „gustarea din pauza mare” (cu care de regulă îmi cumpăram cam trei eugenii tari, cu o mânjeală incertă numită „cremă”), atunci în a treia zi puteam deja cumpăra cărticica asta. Nu știu ce aveam în cap atunci. Probabil nimic. Lacunele mele „culturale” erau atât de grave (sau așa le văd acum, când mă compar cu tinerii de azi și cu lecturile lor aiuritoare) încât mi-e rușine să spun că aveam măcar o brumă de cultură. Și nu vă imaginați că nu citeam.

Doar că nu citeam, probabil, ce ar fi trebuit. Nu aveam un „mentor”, pe cineva care să-mi direcționeze discret sau brutal lecturile. Un tip uns cu toate alifiile care să-mi arunce bălăriile pe care le tot răsciteam și să-mi pună în brațe cărțile adevărate. Așa cum este și antologia asta micuță, sau cum ar fi fost alte și alte cărți din aceeași colecție, care ar fi contat enorm: Anna Ahmatova, Whitman, Giuseppe Ungaretti, John Keats, Bertolt Brecht, Carl Sandburg, Rimbaud, T.S. Eliot și mulți, mulți alții.

Unde eram atunci? Ce făceam? Eram în liceu și îi citeam compulsiv pe Blaga și pe Bacovia. Au contat și ei, enorm, dar dacă îi aveam și pe ceilalți atunci? Dacă mi-aș fi umplut măcar zilele depresive și ploioase de marți cu poezia lor. Altfel aș fi privit lucrurile acum, adică fără mânie și fără regrete.

Aș fi fost, poate, mai liniștit, și nu aflat mereu în cursa asta de recuperare a timpului pierdut, care și ea a devenit o urgență. Aș fi stat tolănit în canapea, indiferent la tembelismele lumii, și aș fi citit poezie. Ceea ce fac și acum, dar…   

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.