Așa cum probabil știți, evit pe cât posibil entuziasmele critice (sic!), care mi se par superflue de vreme ce o carte se recomandă deja de la sine. De data asta însă nu m-am putut abține. Grigori Slujitel, scriitor de care n-am auzit nimic până acum („Zilele lui Savelie” este romanul lui de debut, așadar nici nu aveam cum) a scris realmente o carte frumoasă. Nu e de mirare că a fost primită cu entuziasm în Rusia, unde a primit premii importante, și apoi în multe alte țări (am înțeles că este în curs de traducere în peste zece limbi).

Dincolo de aura pe care o poate da statutul de bestseller romanului unui scriitor practic necunoscut, trebuie să adaug că prefața entuziastă a lui Evgheni Vodolazkin (un maestru al literaturii care afirmă despre Grigori Slujitel că este „Vocea puternică și calmă a unui maestru”) înseamnă foarte mult atunci când vine vorba despre un debut. Iar dacă aceste cuvinte măgulitoare sunt acoperite și de calitatea foarte bună a lucrării, atunci avem puse laolaltă toate ingredientele pentru un succes meritat.

Sigur că aș fi putut scrie o recenzie la „Zilele lui Savelie” (roman apărut recent la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, traducere de Justina Bandol), însă n-am s-o fac deocamdată deoarece acest tip de prezentare de carte, să-i spun așa, nu este citită. Oamenii, din păcate, nu mai au disponibilitate pentru lecturi care durează mai mult de două minute. Sunt foarte puțini cei care mai citesc pe îndelete astfel de articole.

Sigur că „Zilele lui Savelie” ar fi meritat o cronică – poate o vor scrie alții, care au o mult mai mare receptare publică – însă eu am să mă limitez la acest text succint, sperând în sinea mea ca el să valoreze cât o cronică ceva mai elaborată. Simt că romanul ăsta merită să fie citit de cât mai multă lume. Îi asigur că vor descoperi în discursul molcom al acestui motan fericit și năpăstuit deopotrivă mai multă umanitate decât în cel al multor altor personaje cu înfățișare (post)umană.

Savelie este un pisoi venit pe lume pe o alee din Moscova, Șelaputinski, prima lui locuință (dacă i se poate spune așa) fiind o cutie de banane Chiquita. Aici a locuit temporar alături de mama lui, care „se numea, foarte frumos, Gloria” și de surorile lui, ABK și Zina, numite așa după magazinul ABK și după casiera Zina, care le aducea de mâncare „brânzica de vacă Savvușka”, după care însuși Savelie, la rândul lui, și-a căpătat numele.

De aici începe o adevărată aventură, un bildungsroman pisicesc absolut fermecător, în care ni se povestește, la persoana I-a, chiar de către Savelie, despre modul în care simpaticul și greu încercatul motan a răzbit în viață. Treptele cunoașterii existențiale, însoțite de nume parcă din ce în ce mai exotice, primite în funcție de stăpânul în mâinile căruia a nimerit, nu sunt înfățișate cititorului în modul acela răsfățat și atoateștiutor al unui pseudofilosof de duzină, ci într-un fel simplu și direct, însoțit de tot angrenajul de afecte menite să-i seducă până și pe cei mai mefienți cititori, care se întreabă probabil cum a învățat Savelie să citească, în ce fel a deprins un limbaj atât de sofisticat și cum a reușit să capete o așa înțelepciune într-un interval atât de scurt.

Ei bine, aveam de-a face aici cu aceeași convenție scriitor-cititor care se stabilește când vine vorba, de pildă, despre operele unor scritori precum Jack London sau Selma Lagerlöf. Dacă nu acceptați această convenție, adică să admiteți că Savelie poate avea toate aceste calități, atunci nu aveți ce căuta în poveste. Vă asigur însă că, odată intrați în primele pagini ale romanului, n-o să-l mai lăsați din mână. Vă veți redescoperi în camera voastră de copil, cu pătura în cap și cu lanterna aprinsă pe aceste pagini care nu vă vor mai lăsa să adormiți decât târziu, după miezul nopții, întrebându-vă prin ce va trece Savelie în zilele, săptămânile, lunile sau anii (ne)fericitei sale vieți.

Am citit această carte pe îndelete, adaptându-mă ritmului ei. Plăcerea lecturii m-a făcut să întârzii cât am putut de mult finalul. Vedeam cum cartea se subțiază din ce în ce și voiam să mai dureze încă un pic și încă un pic, fiindcă Savelie era deja prietenul meu și nu voiam să ne despărțim atât de curând. Îmi place să cred că Savelie este încă prietenul meu, chiar și acum, când am terminat romanul și scriu rândurile astea despre el. Fiindcă îmi mai place să cred că Savelie nu și-a irosit cele nouă vieți pisicești și, printr-o minune, va deveni nemuritor. Ceea ce și este probabil deja, fiindcă această carte va fi citită cu aceeași plăcere, sper, și de generațiile care vor veni.

„Zilele lui Savelie” este deja o carte clasică, fiindcă experiențele prin care ne face să trecem o plasează într-o asemenea postură onorantă, alături de alte cărți de calibru din literatura universală. Și da, mesajul lui Savelie este atât de uman încât nici nu mai realizezi de la un moment dat cine-ți vorbește: un motan care se luptă să supraviețuiască sau un om care se străduiește să înțeleagă o lume din ce în ce mai complicată și mai de neînțeles ca niciodată.

Dacă vreți să trăiți voi înșivă toate aceste lucruri, n-aveți decât să citiți cartea asta. Vă asigur că va fi o experiență de neuitat.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.