În volumul biocharia. ritual ecolatru[1], situațiile, peisajele, spațiile au un fel de vitalitate mașinică, cum ar spune Gilles Deleuze, în ideea în care mașinăria și, implicit, toate acele situații care au o influență asupra omului, ca robotizarea, tehnicizarea, impersonalitatea și, desigur, alienarea contribuie nu neapărat la anularea umanului, a naturalului, ci la  devenirea lor fizică sau spirituală, într-o altă formă de viață, una biocharică.  Mihók Tamás pare să practice, în volumul acesta, tehnici discursive ori ale unui imaginar înrudit cu cel al lui Gellu Naum, de pildă. Numai că, această afiliere este percepută, modificată, modelată printr-o cu totul nouă perspectivă, căci, deși tipurile de imagini, de sensibilitate sau de limbaj par desprinse, într-o oarecare măsură, din suprarealism, ele fac parte din recuzita post-umanului sau chiar a post-cerebralului.

Poezia sa ar putea să se încadreze în formula unui suprarealism postuman, reliefând o formă de ,,postumanism hardcore, unde accentele distopice sau (post)apocaliptice sunt ceva mai pregnante” (Robert Cincu), însă, cu toate acestea, Mihók sondează, mai degrabă, ,,interiorul umanismului” și este interest de ,,travaliul lui psihanalitic”, sintagma îi aparține lui Neil Badmington, în Teoretizarea postumanismului.

Astfel, din recuzita acestui suprarealism postuman regăsim o serie de imagini ale (i)realității imediate sau mediate de forțe imaginative de anticipație, omnisciența oniricului, a enigmaticului sau a ludicului. Totodată, mai fac parte și relativismul spiritual sau simbolic, deconstructivismul vegetal, animal sau uman, redate, toate acestea, printr-o retorică fisurată a regnului ca entitate abstractă și, uneori, incompletă. De asemenea, sunt reliefate aspecte ale omenirii dintr-un viitor îndepărtat, incert, printr-un discurs care vizează, când accente de șaradă sapiențială, când cele de ironie sau/și metaironie. Nu în  ultimul rând, însă, din acest suprarealism se revendică și atmosfera unui insolit sepulcral, în care are loc imixtiunea unui filon apocaliptic în aparent coerenta și deplina ordine a realului: ,,algele se împuținau transpiram și molfăiam năvoadele/ apa din butoi se făcu înecăcioasă gâlgâiam separam/ clorofila de hemoglobină pisica de mare ne traversa/ jumătatea de emisferă scuipa funingine peste conserve/ mateloții aveau fețele tot mai supte dezghiocau mazăre/ beau bulion fredonau își ascuțeau simțurile în proră/ la răsărit țâșneam pe sub părinții noștri de plastic seara/ depuneam icre cu dublă calitate devastam piețele est-europene” (ingrediente).

În lumina celor afirmate sau exemplificate, ritualul ecolatru, conținându-și sau asumându-și doza inaparentă de ego-latrie, pare un amestec deconcertant dintre universurile picturale ale unor Max Ernst și Victor Brauner. Acest ritual devine un ceremonial de re-scriere, re-modelare a lumii conform unei viziuni futuriste convertite în cheia unui expresionism al stridențelor geometrice și al unor dinamici relativizate, în care sunetul, mișcarea sau simțirea se intersectează halucinant. Sentimentul de civilizație stabilă sucombă, iar în locul lui apare o proiecție apocaliptică a unor secvențe de post-civilizație, în care atmosfera este suprasaturată de o încordare care țâșnește din gesturi, atitudini ce compun arhitectura unei continue și abstracte torturi desprinse parcă din laboratoarele doctorului Josef Mengele aflate acum în lagărele biochariei: ,,copiii își geometrizau/ figurile în strung/ bătrânii își parcelau pielea/ apoi își potriveau oasele-n contur/ fiecare zbiera pe limba lui/ și cine să-i audă/ și chiar dac-ar fi descins/ un zeu pe povârniș/ inima lui trebuie c-ar fi bătut/ în salturi inocente de canguri/ prinși între limbile de foc/ și cine să le spună/ povestea mai departe/ civilizații carbonizate/ în poziție de lotus” (semnal fumigen).     

Natura trece printr-un proces de remodelare a individualului în cheia colapsului și a fisurii.  Nu vom mai întâlni acea natură învăluită într-o aură imanentă, configurată conform unei arhitecturi inefabile, ca altădată, proiecție extatică, mai degrabă, a unui peisaj spiritual, decât a unuia contingent. Are loc dezintegrarea eului ale cărui particule/ rămășițe/ cioburi de personalitate vor forma balastul tot mai intensificat al suprarealității postumane.  În noua perspectivă ecolatră, predomină efectul robotizării, pe când, imboldul mirabil sau dinamismul efervescent al vegetalului, ambele constituite, altădată, ca mecanisme regenerative ale spațiului natural, devin contexte de-vitalizate ale unor scenografii postumane, montate într-un decor apocaliptic, unde are loc pierderea/ consumarea identităților în marasmul imperturbabil al aglomerărilor ,,de civilizații carbonizate” (V. Leac): ,,soare mimând orgasm/ pe sub orizont de basm/ întinse blănuri de ren/ doldora de-acarieni/dezastrele au un impact pozitiv/ asupra personalității umane/ și respirația cum arată/ a micro-văzduhului/ din menghina râtului?/ șocul survenit în urma cataclismului/ inhibă hormonii de creștere”.

În alte texte, universul descris urmează un regim halucinant al lapidarității unui imaginar contorsionat, de-căzut, parcă, din orice grilă a coerenței sau cerebralității, supus arbitrariului unui deconstructivism natural, atemporal, în care granițele dintre gest, mișcare, sunet sau culoare au fost estompate, intensificând bruiajul senzorial, lingvistic sau incertitudinea sinestezică: ,,parasolar/ pădurea/ cu trei decenii/ în saci menajeri/ la subraț/ beanbag spart/ brac în lesă/ teniși vulcanizați/ soră glie/ în pruncie/ gutural/ te-am venerat” (sufletul ți se cuvine). Incertitudinea aceasta senzorială nu mai răspunde unei încercări de îmbinare, de întrepătrundere, precum anunța Ch. Baudelaire, în celebrul său vers: ,,Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund”, întrucât acest triptic senzorial, în lumea biocharică, proiectează o i-realitate atrofiată din punct de vedere energetic și germinativ. Însă lucrurile sunt prezentate printr-o strategie ludică de îmblânzit angoasa sau declinul resimțit în fiecare fibră discontinuă a realului în care vegetalul se găsește într-o continuă decădere și, unde au loc, adesea, scurgeri intense, electrificate, de semnificații: ,,o mie de cadre pe secundă amorf/ conștiința de sine clipind în carne/ tandrețe și isterie -/ travesti al moliilor adunate la geam/ duios se topeau ghețarii în 4 K/ telespectatorii mofluzi se trezeau din paralizie/ vociferau/ în organelle lor compostabile” (postadevăr).

Distanțarea de celălalt se petrece conform unui scenariu de anticipație fantasmatică, în care decorul postuman ne preîntâmpină prin secvențe ale unui ceremonial de suprapuneri și intersectări care au loc la limita difuză dintre uman și  non-uman, dintre eufonie și disfonie, dintre filonul energetic, mereu regenerat, readaptat noilor forme de viață și scăderile energetice, responsabile pentru înstrăinarea umană: ,,data viitoare ne vom înstrăina tiptil/ ne vom odihni privirile bolnave/ în penajul porumbeilor data viitoare/ va fi mai senin ca acum/ când pietrele par să se reproducă/ în timp ce dincolo se desfășoară/ ample repetiții ale întâmpinării noastre/ rezonanțele unei planete/ desprinse din sistem/ data viitoare ne vom hrăni/ flora bacteriană cu energie” (chkr).

Desfășurări latente ale unor impulsuri apocaliptice au loc ca un fel de revigorare paradoxală a încordărilor terestre, a depresurizării unei presiuni constante, care, mult prea dinamică încă, mocnește atât în materia vie, cât și în cea moartă: ,,furtuna zgâlțâia fălcile terrei/ bezna se cimenta în carii/ pe suprafața uscată a lacului/ năpârleam de mătasea-morților/ la sosire așteptam/ depresurizarea suferinței strămoșilor” (păduri vacante).

                Unul dintre cele mai puternice texte, clopot submarin, esteun manifest biocharic al legăturii dintre energiile văzute și cele nevăzute, dintre sideral și terestru. Imaginarul pluvial este încărcat de elemente alegorice ale acvaticului, în care biotopul ecolatru funcționează conform unor reguli ale supraviețuirii într-un cadru biocenotic ce explorează partea abisală a regnului marin, în care ,,lucruile vii și nevii își schimbă între ele proprietățile” (Philip K. Dick): ,,păianjenii de apă goneau razele luminii artificale/ catedrala epavă găzduia peste opt sute de specii de pești/ algele demineralizate aveau camere montate în spori/ măicuțele urmăreau reproducerea apoi se scufundau/ purtau zale cu bile de plumb la gleznă curenții marini/ făceau dragoste cu veșmintele lor lungi coloane minerale/ urcau de jur-împrejur astăzi rugăciuni mâine stalagmite/ când tălpile măicuțelor atingeau fundul epavei filtrele/ își înghițeau vuietul și plumbul se sublima devenea heliu/ atunci picioarele albe țâșneau în sus se alternau rapid” (clopot submarin).

            Cronicile postumane apar la finalul volumului, nu în mod întâmplător, căci ele au rolul unor radiografii ale fisurii care crește vertiginos, în lipsa oricărui sens identitar, și cuprinde întreaga lume biocharică, într-o accelerare haotică a unei iremediabile zeificări a omului, după cum afirma și Yuval Noah Harari. Și în volumul de față, această zeificare se desfășoară într-o direcție a artificializării, a unui suprarealism tehnicist-mozaicat, străbătut de impulsuri fantasmatic-spectrale, care ne duc cu gândul la arhitectura unui Gaudi proiectată într-un viitor foarte îndepărtat, lipsit până și de coerență formală sau ontologică: ,,cu somnia din turbine te curbezi/ menții trezvia cicadelor/ sub răgălie în fosile diafane/ miști din coadă/ pornind spre pisc/ prin imperiala cochilie/ 34 de perspective islandeze asupra luminii” (cronici postumane- trezvia). Alteori, este urmărită dimensiunea naturii care devine un spațiu propice desfășurării acelor ,,fascinații reconstructive” (Andreea Pop), armonizând principiile mult prea dezlănțuite ale unui expresionism vegetal propulsat de forțe onirice ieșite dintr-un subconștient stihial: ,,stavila de stomacuri cu nisip/ a cedat în fața viiturii/ apa a pătruns și a răscolit/ pocale și clondire cu verdeață/ pe micul ecran din tavan/ colți de libelulă înaintau/ pe-un abdomen de fluture/ asimilau trupul segment cu segment/ curatorul resorbit în joben bolborosea litanii” (cronici postumane- curatorul resorbit în joben).

            În mitologia biocharică, imersiunea în subconștient este similară cu cea realizată în filmul Inception, unde niște spioni, utilizând o tehnologie militară extrem de avansată, pătrund în subconștientul unor ținte, folosindu-le informațiile de natură onirică. Numai că, în cazul volumului de față,  imersiunea aceasta se produce într-un subconștient al civilizațiilor ,,carbonizate” (V. Leac), cu scopul redescoperirii, în interiorul acestora, a unor urme sau forme de uman.


[1] Mihók Tamás, biocharia. ritual ecolatru, Editura Fractalia, București, 2020.

Patreon - O mie de semne
Avatar photo
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.