CLAUDIU KOMARTIN împlinește azi 35 de ani. Aș putea spune multe lucruri despre felul în care Claudiu m-a ajutat, complet dezinteresat, de-a lungul timpului. Am mai spus-o și, de teamă să nu plictisesc audiența și să dau o impresie greșită, o să folosesc o altă modalitate de a pune în valoare acest moment aniversar. Am răsfoit, pentru a nu știu câta oară, jurnalul lui Radu Vancu, și am dat peste următorul pasaj, într-o notă din 12 august 2013:

„Mi-am amintit iar ce mi-a spus atunci, în iunie, când l-am întrebat de unde găsește, din toată devastarea lui, forța asta de reprezentare a poeziei: «Asta-i tot ce am, tot ce mi-a rămas», mi-a răspuns. După ce a pierdut totul, i-a rămas mai mult decât oricăruia dintre noi. (...) Credința în poezie îi este, precum unui ascet după post și canon îndelungat, încă mai puternică; iar poemele lui de acum sunt chiar documentele acestei asceze: pure, străvezii, dure, omenesc-prea-omenești.” (Radu Vancu, Zodia Cancerului, Jurnal 2012-2015, Humanitas, 2017)

[image_with_animation image_url=”1192″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”http://unanotimpinberceni.blogspot.com/2010/05/un-anotimp-in-berceni-se-intoarce.html”]

Cred că mai mult decât atât nu se (mai) poate spune. Singurul lucru care pote fi adăugat este o urare simplă și un îndemn sincer: La mulți ani, Claudiu, și nu uita: totul trece, chiar și momentele în care credem că nu mai putem ajunge la liman. Important este să avem convingerea că ceea ce facem îi atinge, în mod pozitiv, firește, pe cei pe care-i iubim și respectăm.

să nu scriu (jurnal)

rar, tot mai rar îmi iese în cale câte o cârciumă proletară, cu
mese vechi acoperite cu mușamale murdare, peste care lămpile
își revarsă lumina cirotică și unde, la ziuă, alcoolicii rușinoși
cântă și râd, iar mai apoi cad de pe scaune ca popicele, dintr-un
singur blând bobârnac al lui Dumnezeu

*

să nu scriu despre băutură, acum când toată lumea o face, atât
de ușor, de locvace… să nu scriu despre așteptare și agitație,
despre mânie și încântare; despre nopțile tulburi cu punți sub-
țiri peste care treci doar cu ochii închiși, despre uimiri și între-
zăriri, să nu repet că tot ce contează e poezia venită din compa-
siune, și nu poezia-uzură, făcută din creier, din încheietură

*

când beau, toate sunt limpezi și înmiresmate, toate sunt înghi-
țite de o gură ce mestecă până când totul e fărâmicios și jilav,
soarbe până nu mai rămâne nimic de sorbit, iartă fără să se în-
trebe ce înseamnă iertarea

*

iar când mă gândesc la câteva momente și chipuri, corpul meu se
iluminează și zornăie ca un săculeț plin cu monede ieșite din uz

 

(din volumul Un anotimp în Berceni, apărut la Editura Cartier în 2009)

 gelu diaconu
[email protected]

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.