În acea dimineață am fost treziți, eu și soția mea, de telefon. Ne suna o rudă ca să ne îndemne, pe un ton prevenitor, să deschidem televizorul. Ne-a spus apoi că numele băiatului nostru, Mihai, se află pe o listă cu răniți. Am așteptat ca această listă să reapară pe ecran și am avut confirmarea. Exista totuși o mică diferență. Pe lista respectivă era scris „Diaconu Mihai”. În buletin, numele nostru este „Deaconu”, însă mi-am zis că la transcriere o astfel de eroare e destul de comună.

Nu mă pricep să gestionez momentele dificile. Sunt emotiv și reacționez în consecință. După ce am realizat că fiul meu s-ar putea să fie mort, mi-am pierdut capul. Stăteam la marginea patului și bâiguiam ceva de genul: „Băiatul meu, băiatul meu!” Ceva mai lucidă, soția mea a pus mâna pe telefon și l-a sunat. N-a răspuns din prima, ceea ce mi-a adâncit convingerea că ceva rău se întâmplase. Mormanul de cadavre de la ieșirea din Colectiv, chiar și așa, blurat, pe care-l văzusem la televizor, era o dovadă peremptorie. Într-un final, însă, băiatul nostru a răspuns cu o voce de ins trezit din somn. Nu știa nimic. Dormise toată noaptea, contrar obiceiului pe care îl avea, de a ieși spre week-end la distracție, în cluburi sau pe la prieteni.

Ne-a spus că n-avea ce să caute în Colectiv, că nu obișnuia să meargă pe-acolo. Altul era traseul lui obișnuit. L-am rugat să vină cât poate de curând pe-acasă, ca să mă conving că nu mă minte și că n-a pățit nimic. Îmi tot imaginam că se află de fapt la spital și, pentru a nu-mi induce o panică și mai mare, nu-mi spunea adevărul. A venit mai târziu acasă și m-am liniștit. Era bine, odihnit și proaspăt. Am respirat ușurat.

Tragedia din Colectiv ar fi putut atinge pe oricine. Mă gândesc și acum că aș fi putut fi în locul fiecăruia dintre părinții, rudele sau prietenii care și-au pierdut pe cineva drag. Nu s-a întâmplat așa, însă tristețea care m-a cuprins în zilele următoare, când am început să realizez dimensiunile dezastrului, a scos din mine toate rezervele de empatie de care eram capabil. Am participat, ca reporter, la marșul tăcerii, desfășurare impresionantă a unei mulțimi de oameni care arăta în ce măsură mai putem fi umani. Iar această măsură s-a aflat, după câte s-a văzut, la cota ei maximă.

[image_with_animation image_url=”2575″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://b1.ro/stiri/eveniment/proces-colectiv-reluat-de-la-zero-245612.html”]

Am mers, în fiecare zi, tot ca reporter, la spațiul din fața intrării în fosta fabrică „Pionierul”, pentru a consemna evenimentele în desfășurare. Am văzut covorul de candele, grămezile de flori, pozele victimelor, mesajele de condoleanțe amestecate printre buchete, bannerele improvizate din cearceafuri, oamenii venind și plecând. Am văzut tristețea și uimirea în ochii lor, am văzut lacrimi, am văzut compasiune, furie, dorință de răzbunare. L-am văzut pe prim-ministrul de atunci al Marii Britanii, David Cameron, păstrând un moment de reculegere în fața troiței pline de lumânări & candele. I-am văzut și pe reprezentanții puterii de atunci, de care ne aducem aminte cu aceeași furie. Am văzut coloana impresionantă plecată pe bulevardul Magheru, spre Piața Victoriei, cu gândul de a-l da jos pe Victor Ponta & clica lui de neisprăviți. L-am dat jos, însă durerea a rămas. Treaba asta n-a rezolvat, din păcate, nimic. Este dovedit că, la trei ani de la Colectiv, dacă s-ar mai repeta un astfel de eveniment, consecințele ar fi, poate, mult mai dramatice.

Nu știu pe la alții cum este, dar se pare că noi, ca nație, nu învățăm nimic din perechile de palme pe care destinul ni le mai dă din când în când. Așa am fost și așa, se pare, vom rămâne. Nimeni nu a plătit pentru tragedia din Colectiv. Nimeni nu se află după gratii. Ce e de făcut? Nimic, pesemne. La noi, în fața nesimțirii și a delăsării nu se poate face absolut nimic. Uitați-vă la ei, la cei care s-au cocoțat la putere în locul lui Ponta & comp. Sunt la fel de aroganți și de impenitenți. Se cred nemuritori & veșnici în scaunele pe care le ocupă.

Poate că, revoltată, într-un acces de nemulțumire generală, mulțimea va mai reuși cândva să dea jos un guvern. Pentru un timp, vom retrăi iluzia că se poate, într-adevăr, schimba ceva. Apoi ne vom scufunda, din nou, ușor-ușor, în acel tip de mediocritate care ne împiedică să vedem cu adevărat realitatea. Ne vom agăța din nou de speranța că, într-un viitor incert, totul va fi mai bine. Dar nu va fi. Ultimii 30 de ani ne-o demonstrează cu prisosință. Ne trezim doar din când în când, în momente dramatice precum cel de la Colectiv. Dar dacă un astfel de moment n-a făcut în așa fel încât să avem, spre exemplu, capacitatea de a trata mai mult de 11 arși într-o asemenea posibilă tragedie (fiindcă nu există decât 11 paturi de acest fel), asta înseamnă că suntem cu adevărat pierduți.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.