Emil Cioran ne vorbește azi, tot marți, potrivit obiceiului, din „Caiete II. 1966-1968” (Humanitas, 2010):

„Un autor nu mă mai atrage de îndată ce trebuie să-l citesc ca să vorbesc despre el. Adevărata lectură este naivă, dezinteresată. Doar ea oferă plăcere. Cât îi plâng pe critici!

Îmi place să citesc cum citesc slujnicele: să mă identific cu autorul și cu cartea. Orice altă atitudine îmi evocă un spion sau un detectiv. Sau pe cel ce taie în bucăți cadavre.”

Și acum, că am făcut o introducere atât de sugestivă, să vedem ce se mai întâmplă în „Coliba lui Cioran”.

Sper ca termeni precum „țigan” sau „țiganizat” să nu comită un atac frontal la naturelul simțitor al celor intrați în sfera ideilor politically correct.

În Ferentari, unde am copilărit, așa se vorbea. Până și țiganii își spuneau, cu un fel de mândrie, țigani. R(r)om nu era decât denumirea unei băuturi spirtoase și atât.

Și ei ne spuneau nouă, disprețuitor, gagii, termen care însemna, dincolo de explicația din Dex, bărbat (băiat) alb, iar gagică era tradus echivalent, adică femeie (fată) albă. Unii mai rasiști decât alții, cum ar veni, în accepțiunile zilelor noastre.

Duminică, 1 august 2010

Astăzi, când mă întorceam de la serviciu, pe veşnicul şi mereu „obositul” traseu al tramvaiului 11, citeam următorul pasaj:

„Contactul cu compatrioţii mei, din aceşti ultimi ani, m-a lecuit de orice chin şi mi-a spulberat orice iluzie. E imposibil, cu o atare materie umană, să nutreşti vreo speranţă nemăsurată.” (Caiete, III)

Atunci a urcat un soi de ţigan la vreo cincizeci de ani, beat, cu mutra pocită, cu cămaşa înflorată atârnându-i pe deasupra pantalonilor. A bolborosit ceva la adresa unei femei care îl jenase un pic la urcare, amestec de mitocănie şi misoginism specific, după care s-a apropiat de locul unde mă aflam şi s-a agăţat de bară, bălăbănindu-se şi uitându-se fioros la oricine ar fi avut îndrăzneala să-l privească direct în ochi.

I se citeau pe chip agresivitatea şi grobianismul, dar şi intenţia vădită de a se lua de orice şi de oricine, în orice moment un pretext cât de mic i-ar fi dat ocazia. Ceea ce m-a frapat la troglodit a fost faptul că mirosea într-un hal indescriptibil: ai fi zis că intrase în putrefacţie.

Am înţeles imediat că unele lucruri nu sunt deloc întâmplătoare, că există o relaţie între programatic şi aleatoriu, că liberul arbitru acţionează în cele mai neaşteptate moduri cu putinţă.

Mi-am adus aminte şi de oroarea lui Cioran faţă de împuţiciunea oamenilor. Dacă s-ar fi aflat lângă mine ar fi găsit exemplarul perfect: animalul numit om, încă viu, puţind a cadavru în descompunere.

„O carte trebuie scrisă într-un acces de febră. Altfel nu e contagioasă.” (Caiete, III)

Nu sunt, realmente, capabil să urăsc. Vorbesc de ura viscerală, de acea acumulare de furie împotriva unei persoane sau asupra unei comunităţi, care m-ar putea determina să nutresc un astfel de sentiment extrem.

Există totuşi o excepţie de dată recentă: urăsc, la modul imprecis, persoanele care ascultă manele în mijloacele de transport în comun, sub orice formă ar face-o, ori că le au imprimate în memoria telefoanelor mobile, ori că, atunci când le sună telefonul, în loc să-şi aleagă o sonerie potrivită, din difuzorul aparatului izbucneşte aceeaşi voce inconfundabilă, de manelist, care face în extaz hop, hop, sau care anunţă cine ştie ce dar de la naşu’ mare.

Când aud acordurile de clarinet şi de vioară electronică (orice barbarie o mai fi şi asta), simt cum mi se suie sângele în cap. Mă imaginez atunci un Rambo autohton, încercând să salveze fondul sonor al tramvaiului printr-un procedeu spectaculos, luându-l pur şi simplu pe sus pe respectivul proprietar manelist de telefon mobil şi aruncându-l direct prin geam.

Şi când te gândeşti că, în fond, manelele sunt, de fapt, cântece de dragoste (sau, în orice caz, ar trebui să fie), realizez în ce măsură s-a pervertit societatea românească din ziua de azi.

„Ţiganizarea” este un fenomen de neoprit. Astăzi, nu numai ţiganii sunt ţigani, ci şi românii au devenit ţigani.

Asistăm la o asimilare în ordine inversă. În loc ca ei, ţiganii, să aspire la educarea prin cultură, să se exprime prin ce au ei deosebit, prin frumoasele lor obiceiuri, pe de o parte refuză acest lucru, ţiganizându-se pe ei înşişi, dacă se poate spune aşa, iar pe de altă parte ţiganii astfel ţiganizaţi îi influenţează pe cei din jurul lor, adică pe români, făcându-i să se comporte, în mod greşit, nenatural, ca ei.

Este ca şi cum am vedea un alb cu comportament tipic de negru. Ce poate fi mai ridicol?

„Ţara mea: nu e o patrie, ci o suferinţă, o rană care nu se poate închide.” (Caiete, III)

Mă întreb, cu toată onestitatea de care sunt în stare, ce ar spune Cioran dacă ar vedea realităţile din România de azi?

Cred, fără ipocrizie, că ar fi bucuros şi trist deopotrivă: bucuros pentru că una dintre profeţiile referitoare la ţara sa de origine s-a împlinit, trist pentru că probabil, în sinea lui, şi-ar fi dorit totuşi ca destinul românilor să fie altul, să fi ieşit din sfera de influenţă tragică a istoriei şi să-şi găsească, în sfârşit, identitatea.

Nu se poate vorbi însă de principii identitare atâta timp cât oglinda naţiunii reflectă un spirit primar, un dictator în faşă, un lider care hăhăie în loc să râdă normal, decent. Un preşedinte ţiganizat, primul manelist al ţării, căruia puţin îi pasă de „rana care nu se poate închide”.

Foto credit Emil Cioran: http://www.fourbythreemagazine.com/issue/death/emil-cioran-the-anti-philosopher-of-life-and-death

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.