Emil Cioran ne vorbește din volumul „Razne” (Humanitas, 2012) într-o zi de marți, întunecată și rece, în care chiar ai putea să o iei razna dacă n-ai avea nervii tari:

„Acele clipe în care vitalitatea și-a spus ultimul cuvânt, în care nu ne mai articulăm în ființă fiindcă nu mai avem prin ce să ne legăm de ea, când și fulgul pare un simbol material și-un semn strivitor de existență, când totul tace în noi și împrejurul nostru, și nici o pornire văzută sau ascunsă nu mai e în stare să scornească ritmul ce îmbină făpturile în făptură, când creația e mută și tâmpă ca o vrăjitoare ce nu mai speră-n vrăji și-i uluită de înțelesul vădit și vid al lucrurilor – acele clipe în care ne-am converti pe loc la orice-i negație a nașterii și-n care gândul spulberă toate credințele  ce-ndreptățesc suflarea și toate simbolurile ce tărăgănesc mormântul sau prelungesc mintea.” (Emil Cioran)

Un pasaj ceva mai lung acum din jurnalul „Coliba lui Cioran”, cu întâmplările din două zile ale verii fierbinți a lui 2010:

Luni, 2 august 2010

Un fragment extraordinar dintr-un interviu pe care Dan Iordăchescu l-a acordat Jurnalului Naţional.

„L-am cunoscut pe Noel Bernard, director al departamentului românesc de la Europa Liberă. M-a întrebat care este adevărul despre România. I-am spus şi lui: […] atât timp cât nu mai vezi ţigani pe drumuri bătând şi furând, îi vezi duşi prin satul sau orăşelul 2 Mai […]

Odată m-a dus pe mine acolo, să le cânt lor, ţiganilor. M-am îngrozit! La etajul patru erau porcii, la cinci erau păsările grămadă. Am spus, Dumnezeule, oamenii ăştia nu vor fi niciodată ca noi, nu se pot asimila.

Ei au venit acolo după ce au trecut prin Ferentari, pe stradă sau prin canale, cerşind sau furând. I-am văzut şi în Spania, şi prin alte părţi, dar acolo s-au asimilat. Mergeam numai la restaurantele lor, niciodată nu te furau, niciodată nu acceptau bacşişul.

Deveniseră europeni, oameni pe care i-am respectat şi pe care îi respect. De ce ţiganii din Slovacia sunt minunaţi?! Violonistul Ion Voicu a fost cel mai bun prieten al meu. Când a murit, a murit o parte din mine. Dacă îi spuneai «rrom», plecai din casa lui în clipa aia.

Îmi spunea: «Băi Dane, io sunt ţigan. Dar sunt un ţigan bun şi am făcut ce-am putut pentru ţiganii buni.» Aici e problema, sunt ţigani buni, dar puţini. Unii fac oale, alţii fac muzică… Dar, vorba lui Ceauşescu, «es clud», adică exclud toţi maneliştii, o ruşine naţională!”

Fără comentarii. De spus doar că, dacă lucrurile merg bine, poimâine mă voi afla faţă în faţă cu maestrul, la un interviu.

În „Whales of august”, o Bette Davis de nerecunoscut. O băbuţă decrepită, din care nu mai rămăsese decât timbrul vocii, şi acela alterat de trecerea timpului. Unii nu ştiu cu adevărat când să se oprească. Părea efectiv cu un picior în groapă, un cadavru iminent.

Un pasaj care mi-a stârnit un nesfârşit sentiment de simpatie, de înţelegere pentru o nevoie, în fond banală, pentru un viciu nevinovat.

„De neînchipuit în cazul lui Carol Quintul e însă lăcomia lui extremă. Bolnav de gută, continua să mănânce, şi încă vânat. Medicul lui italian îl implora să renunţe la bere; el răspundea că nici nu se gândeşte.” (Caiete, III)

Am încetat să mai beau bere de vreo două săptămâni din cauza gastritei care nu-mi dă pace de ani de zile. După ce am renunţat rând pe rând, din acelaşi motiv, la cafea, ţigări sau băuturi tari, iată-mă pus în situaţia de a renunţa şi la unul dintre ultimele vicii pe care mi le mai puteam permite: berea.

Carol Quintul a devenit răzvrătitul meu preferat. Sunt solidar cu el fără rezerve, deşi eu, din frică, din laşitate, din teama de ce se poate întâmpla, nu am procedat aidoma. „Nu mai sunt nimic!” a spus el la Yuste, când a cerut să nu i se mai spună Sire şi să nu mai fie tratat ca un împărat.

Eu ar trebui să spun asta în fiecare zi, în orice moment în care iau decizii care mă emasculează, care mă fac să pierd acele mici plăceri care dau sens vieţii. Ar trebui să procedez şi eu ca Rousseau: era capabil să renunţe la femei, dar niciodată la obiceiul ruşinos al autosatisfacerii.

Ce este, în fond, o gastrită pe lângă plăcerea de a bea o bere? Renunţarea poate fi mărire, dar şi laşitate. Dar vai, eu nu renunţ la un tron sau la femei, ci la o biată halbă, deşi fapta mea nu e mai puţin eroică…

Cu adevărat aş vrea să renunţ, să mă debarasez de dorinţa de a fi cineva, de a fi faimos. Cu cât mă îndepărtez de fantasma celebrităţii, care are o putere aproape erotică asupra mea, cu atât redevin mai eu însumi, cel de dinaintea ultimilor cinci ani, când scriam doar din pasiune, fără să îndrăznesc să mă gândesc că voi publica vreodată. Au fost vremuri după care tânjesc acum, când sunt atins de patima gloriei posibile, cea mai efemeră dintre toate.

„A fi român: o dramă lipsită de semnificaţie; în timp ce a fi evreu – e pe dos: o dramă încărcată de prea multă semnificaţie.” (Caiete, III)

Vineri, 6 august 2010

„Comuniştii au făcut din România o ţară de oameni săraci, trişti şi fără dinţi.” (Întâlnire cu un necunoscut)

Comunismul perpetuu, aş adăuga eu, care a menţinut, sub masca democraţiei, aproximativ aceeaşi stare de lucruri. Sărăcia, tristeţea de pe chipurile oamenilor şi lipsa dinţilor sunt poate mai acute azi, în pseudodemocraţia urmaşilor fesenişti.

E drept, cel de la care au pornit toate astea, Iliescu, are un tonus excelent la 80 de ani, nu se poate spune că este sărac şi zâmbeşte cu gura larg deschisă, semn că nu se teme să-şi ascundă, pentru că o are întreagă, dantura. Mi-e o silă definitivă de tot.

„Poezia actuală piere din cauza limbajului, din cauza atenţiei excesive pe care i-o dedică, din cauza acestei idolatrii funeste.” (Caiete, III)

Asta scria Cioran în 1970. Nu ştiu dacă a fost un vizionar şi în poezie, însă remarca lui este de o asemenea actualitate încât stau şi mă întreb cât timp le va mai trebui poeţilor din ziua de azi să-şi dea seama că insistenţa cu care tratează problema limbajului, a expresiei în fond, duce inevitabil la o secătuire a registrului semantic, la o din ce în ce mai gravă limitare a idiomului poetic, pe motivul pueril al învechirii, al clişeizării, al aşa ziselor limite impuse de folosirea excesivă a unor formule astfel demonetizate.

Dacă un cuvânt oarecare intră într-o astfel de formulă, el devine un tabu poetic şi practic este pus sub interdicţie. E o expresie a respectării a ceea ce se defineşte în ziua de azi ca fiind „moda” poetică, cea mai gravă problemă a poeziei contemporane.

Atâta timp cât un grup va decide ce este la modă şi ce nu, dictatura limbajului şi, vorba lui Cioran, atenţia excesivă care i se acordă, va duce într-un final la epuizarea resurselor poetice, la scheletizarea poeziei, la sărăcirea expresiei poetice.

Cei ce vor scrie poezie se vor feri, din cauza asta, să folosească anumite formule sau expresii poetice care „nu mai sunt la modă”, pentru a evita „ieşirea din rând”, neînregimentarea. Or, odinioară, tocmai în asta consta forţa poeţilor, şi anume în curajul de a-şi demonstra capacitatea de a fi rebeli faţă de o formulă unanim acceptată.

Era, ca şi în cazul comportamentului tipic al copiilor, vorba de psihologia inversă: impune-i unui poet un stil, o formulă preconcepută, iar el se va grăbi să le nege cu vehemenţă şi se va strădui să facă lucrurile exact pe dos.

Din păcate, poeţii din ziua de azi nu mai fac asta. Ei vor să fie „la modă”, să respecte o paradigmă cu orice preţ, chiar cu cel al înregimentării şi al servituţii faţă de un stil care, cel mai probabil, nu-i reprezintă.

Respectarea modei le va aduce, desigur, o recunoaştere imediată, ca în cazul lui M. D., însă aceşti veleitari îşi vor pierde repede suflul şi vor sfârşi, eventual, în antologiile unor generaţii poetice ratate.

Aseară, interviul cu baritonul Dan Iordăchescu. Tulburătoare mărturisirile despre Maria Callas şi îndeosebi despre Maria Tănase, alături de care a trăit, timp de opt luni, o frumoasă poveste de dragoste. Au rămas prieteni până la moartea artistei.”

Foto credit Emil Cioran: https://identitatea.ro/emil-cioran-omul-este-cel-mai-scurt-drum-intre-viata-si-moarte/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment