Emil Cioran ar fi împlinit ieri 108 ani. Nu știu dacă și-ar fi dorit asta, însă e cert că mulți dintre noi am fi vrut să mai rămână pe-aici o perioadă. Oricum, ne-au rămas cărțile lui. Cel mai mult îi îndrăgesc Caietele, așa că azi, când e marți și e iar urât afară și e ziua când postez fragmente din jurnalul meu de lectură „Coliba lui Cioran”, o să încep cu un citat din ele.
Probabil vă întrebați de ce n-am scris ceva despre el ieri. Păi toată lumea a scris despre Cioran ieri. Am vrut să fiu un pic atipic și să păstrez ca punct de referință ziua de marți. Cred că și lui i-ar fi plăcut (faptul că sunt atipic, adică).
„Adevărul, trebuie s-o spunem, este insuportabil, omul nu e făcut ca să-l suporte; de aceea fuge de el ca de ciumă. – Ce este adevărul? E ceea ce nu ne ajută să trăim. Este exact contrariul unui sprijin. Prin urmare adevărul nu servește la nimic, sau doar ca să ne punăîntr-un echilibru instabil, prielnic tuturor formelor de vertij.” (Emil Cioran, Caiete, Editura Humanitas, 2010, trad. Emanoil Marcu și Vlad Russo)
Și acum, înapoi în vara lui 2010:
„Luni, 9 august 2010
„A scrie este o decădere; a nu mai scrie ar trebui să fie o eliberare.” (Caiete, III)
Nu cred în acest gen de eliberare, deoarece scrisul însuşi ar trebui să fie o eliberare. Am impresia că Cioran dă dovadă de ipocrizie afirmând asta. De altfel, îşi cam putea permite să facă asta. A renunţa la scris în momentul în care eşti deja celebru nu este un act eroic decât dacă eşti dependent de celebritate.
Or, el a continuat să scrie până aproape de sfârşitul vieţii, adică până când s-a putut, până când starea de sănătate i-a permis-o. Presupun că ar fi continuat să scrie dacă lucrurile ar fi stat altfel, în ciuda declaraţiei pe care i-a dat-o lui G. L.
Renunţarea la scris este o eliberare pentru cel netalentat şi implicit pentru cei care nu vor mai fi obligaţi, din prietenie, să-i citească inepţiile. Acest tip de renunţare reclamă de fapt autointerdicţia de a te mai produce în public. Poţi să scrii liniştit în continuare, dar să o faci exclusiv pentru sine, pentru a-ţi elibera demonul.
Cioran nu putea să facă asta deoarece la el scrisul era singura modalitate de a se exprima pe el însuşi, de a-şi da măsura propriei valori şi de a-şi justifica existenţa. Pentru el, renunţatea la scris ar fi însemnat sinuciderea autorului din el, suprimarea fiinţei interioare sau a orice ar fi fost în conştiinţa lui intimă care îl îndemna să se aşeze la masa de lucru.
Dacă eu aş fi făcut o astfel de afirmaţie, nimeni nu m-ar fi putut suspecta de ipocrizie. În cazul meu, într-adevăr, scrisul poate fi o decădere, deci renunţarea ar putea fi considerată o eliberare. În cazul lui, scrisul a fost întotdeauna resurecţie, înălţare, gând sublimat (chiar dacă, scriind asta, risc să atrag asupra mea blestemele lui de dincolo).
„Bach electronic… (Welt wohin?)” (Caiete, III)
Bietul Cioran! Dacă ar şti ce se petrece în ziua de azi, s-ar răsuci în mormânt!
Iată, la doar câteva pagini mai încolo, şi dovada ipocriziei lui Cioran: „Lucrurile se petrec potrivit schemei următoare: îmi dau seama, fiindcă e evident, că nu exist ca scriitor pentru aproape nimeni, la Paris mai ales; se naşte de aici în mine o amărăciune care merge uneori până la revoltă; – pe urmă, mă calmez şi-mi spun că e mai bine aşa, că voi avea, poate, într-o zi…” (Caiete, III)
Lipsa banilor te poate arunca în extreme pe care altfel nu le-ai mai crede posibile. Îţi poţi readapta astfel gusturile: un pahar de vin prost te poate readuce rapid cu picioarele pe pământ, orice o însemna asta. Credinţa că te afli pe o treaptă mai sus decât ultimul dintre muritori poate fi distrusă fulgerător de diferenţa banală dintre o sticlă de Cotnari la treisferturi şi una la plastic, de doi litri.
Marţi, 10 august 2010
Ceva trebuie să mai funcţioneze în tot acest cuptor la care ne supune vara de două săptămâni încheiate. Un gând, o idee, un raţionament, orice, un produs al creierului, o juisare cât de cât raţională care să-mi îndreptăţească statutul de fiinţă presupus inteligentă, de animal aflat în vârful lanţului trofic.
Mă tem însă că e o iluzie, în toată această ciorbă de materie cenuşie care nu se mai pricepe să producă decât o zeamă groasă, o transpiraţie care ţâşneşte prin porii scalpului şi care curge nestingherită, în jos, de parcă mi s-ar fi lichefiat tot creierul, provocându-mi greaţă, repulsie pentru fiecare gram de împuţiciune pe care îl produc.
E un dezgust generalizat, o amintire a originilor noastre, de animale cu păr, păduchioase, nespălate, bântuite de spaime teribile. De animale care îşi creau astfel premisele pentru apariţia (sau conştientizarea existenţei) lui Dumnezeu. O lungă perioadă de evoluţie a dus însă la acelaşi rezultat: asudăm ca nişte animale în călduri şi mirosim aşijderea.
Mă uimeşte dispreţul constant pe care îl arată Cioran faţă de conaţionalii săi şi în special faţă de, să le spun aşa, deşi este o impoliteţe şi o barbarie, colegii lui de breaslă. Dar iată pasajul:
„Conversaţie la telefon cu S. St. despre români. Constatăm că nu există nici măcar o singură operă universală produsă de compatrioţii noştri. Poeţi, da; nu însă şi prozatori. Nici un roman important, semnificativ, nimic în nici un domeniu, nici un muzician, nici un filozof, nici un… […] Nimicul universal este climatul în care trăieşte, este fundamentul metafizic al existenţei sale cotidiene.” (Caiete, III)
Am preferat să nu reproduc întregul pasaj deoarece, chiar dacă dau acum dovada unei gândiri de slugă ofensată, nu pot să nu schimb macazul către atitudinea mea de odinioară, şi anume la perioada mea colerică.
Şi pentru că tot a pomenit despre faptul că „…fără obsesii nu există decât capricii. Asta şi este românul: o sumă de capricii.”, nu pot să nu-mi aduc aminte de nedreptatea care i s-a făcut lui C. P., care era marginalizat din cauză că la modă era un imbecil, un romancier de duzină care a scris cel mai prost şi mai plictisitor roman pe care l-am citit vreodată: „Oraş patriarhal”.
„Patul lui Procust” este o sumă de obsesii şi expresia unei inteligenţe rare, care nu a avut talentul de a se „învârti”, de a face compromisuri în cel mai pur stil românesc. Ce s-a întâmplat după război nu mai contează. Nu, domnule Cioran, aici nu este vorba de aşa zisul nimic universal în care trăieşte românul, ci de nepricepera unora dintre ei de a alege sau de a accepta, contrar propriilor principii, arta compromisului universal.
De altfel, în linii mari, acelaşi lucru se întâmplă şi azi: autori pasabili precum D.L. sau L.D.T., care scriu după o reţetă la zi, au succes {am auzit că primul este unul dintre cei mai traduşi romancieri contemporani (!)}, iar scriitori talentaţi, plini de forţă, precum R.A., pe lângă faptul că trăiesc în mizerie, sunt consideraţi prăfuiţi. Şi exemplele ar putea continua.
Vituperaţiile lui Cioran la adresa compatrioţilor săi continuă într-un pasaj mai amplu şi mai veninos, pe care nu mă pot împiedica să-l reproduc aici.
„Îmi detest compatrioţii aproape la fel de mult cum îşi detesta Simone Weil coreligionarii. Nu din aceleaşi motive, evident. Căci compatrioţii mei, trebuie spus, nu reprezintă nimic, sunt nimic. Nu-i poţi acuza din pricina valorilor pe care le apără, fiindcă nu apără nici una.
Îi spuneam ieri Sandei S. că au reuşit turul de forţă de a-i face pe evreii de la noi superficiali, de a le lua acel mister ce aparţine «rasei» lor, de a-i lipsi de dimensiunea lor religioasă. De aceea evreii de la noi, în ciuda nivelului lor intelectual mult mai ridicat decât al indigenilor, nu au produs nimic cu adevărat important.
S-au molipsit de superficialitatea ambiantă. Un Kafka n-ar fi fost cu putinţă la noi. Mediul l-ar fi făcut frivol, «jurnalist», diletant, sceptic într-un chip vulgar. Asta şi e trăsătura dominantă a neamului nostru: scepticismul vulgar. Mediocri total dezamăgiţi, nulităţi, oameni de nimic lipsiţi de orice iluzie. Un lucru care s-a mai văzut, dar nu la scară atât de mare poate. Neant colectiv.” (Caiete, III)
Mă gândesc la ce ar fi spus Noica despre toate astea.”
Foto credit Emil Cioran: http://www.fourbythreemagazine.com/issue/death/emil-cioran-the-anti-philosopher-of-life-and-death