E marți, e sărbătoarea Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruință, suntem în Săptămâna Patimilor, însă este și ziua în care v-am obișnuit cu însemnările mele din jurnalul „Coliba lui Cioran”. Așadar, dacă e marți, e Cioran!

Să-i dăm cuvântul mai întâi maestrului Cioran, din volumul Caiete II. 1966 – 1968 (Humanitas, 2010), cu un pasaj scris pe 20 aprilie 1967:

„Mă gândesc din nou la E. (cel mai probabil Eugen Ionescu – nota mea G.D.), la scena ce mi-a făcut deunăzi, la miezul nopții, când plângea ca un copil la telefon, de la hotelul din Lucerna, spunându-mi că trebuie să se sinucidă dar că n-are puterea s-o facă, spunându-mi că-l împiedică frica și că trebuie să-l ajut să înlăture acest ultim obstacol. Cumplită disperare, comparabilă cu cea a Marilynei Monroe, și ea vedetă.

De două lucruri sunt convins: alcoolul și celebritatea sunt lucrări ale diavolului. Să nu cazi în patima celui dintâi, să n-o cauți pe cea de-a doua. Două primejdii care nu mă pândesc, chiar dacă în tinerețe am trecut foarte aproape de prima.”

Să vedem acum ce se mai întâmpla prin vara lui 2010:

Duminică, 15 august 2010

„Un bici poate să scoată dintr-o moarte mai multă viaţă decât nu ştiu câte voluptăţi.” (Cartea amăgirilor)

„Durerea nu poate fi învinsă decât prin noi dureri.” (Cartea amăgirilor)

Autoflagelarea, ca metodă de eludare a durerii şi a suferinţei pe care o provoacă, printr-o durere mai mare, care o anihilează.

Un tip, fost puşcăriaş, pe care l-am cunoscut într-una din desele vizite făcute lui M. în Leontin Sălăjan, acum vreo 26 de ani, povestea cum, din cauza durerilor insuportabile de stomac (suferea de ulcer), se cresta cu lama pe burtă ca să-şi provoace o durere mai acută, menită să-i distragă atenţia de la adevărata suferinţă.

Ne-a şi arătat abdomenul brăzdat de cicatrici rozalii, lucioase, ca nişte viermi inelari, intraţi sub pielea subţire, gata să se rupă, să crape la orice mişcare. L-am întrebat, din curiozitate, dacă tratamentul lui dădea rezultate, şi mi-a răspuns că da, era eficient, mai ales că în puşcărie nu li se dădeau medicamente.

Mi s-a părut oribil, inuman, dezgustător. Am mai văzut acest tip de autoflagelare, în general tot la foşti puşcăriaşi, care îşi crestau antebraţele ca să se dea şmecheri, să arate astfel că pentru ei durerea nu înseamnă nimic. Cu cât aveau mai multe semne, cu atât le era recunoscută autoritatea într-un grup.

Raţionamente primare, de imbecili dezaxaţi; cel puţin gorilele se bat cu pumnii în piept, semn al unei oarecare nobleţi, a dorinţei de dominare prin metode preliminare care exclud violenţa, care de fapt o mimează, exprimând doar intenţia printr-o ameninţare defensivă, prin simularea iminenţei unui atac.

Animale inteligente care, spre deosebire de oameni, nu se omoară între ele nici când luptă pentru dominaţie, evită deznodământul fatal, dovedindu-se astfel tolerante, concesive, căci la ce bun să-ţi omori adversarul dacă îşi recunoaşte înfrângerea? E o schemă rudimentară de fair-play, o concesie făcută vieţii, care este unică în felul ei, lucru înţeles mai bine de unele animale considerate inferioare.

Un fenomen inexplicabil: în plină zi caniculară un nor s-a format de niciunde pe un cer limpede ca sticla şi a început să plouă. Uneori şi rugile sunt bune la ceva.

„Cea mai mare parte din oameni decad; numai puţini se înalţă.” (Cartea amăgirilor)

Decăderea lui M. T., băiat inteligent, prezentabil, cam mitoman, ce e drept, care îşi luase o nevastă de o frumuseţe exotică (un amestec de ţigancă romanizată cu ceva sânge spaniol), pentru care îl invidiam; mort la doar 49 de ani, vara trecută. N-am ştiut nimic, deşi mă întrebam uneori de ce nu-l mai întâlnesc prin cartier.

A schimbat macazul la un moment dat, dând-o pe băutură, nevastă-sa şi-a luat lumea în cap, cu tot cu copil, ce mai, expresia cea mai pură a dezastrului şi a decadenţei. Ce s-a întâmplat, oare, cu acest om? Ce demon i-a sfâşiat existenţa într-o asemenea măsură încât să-l determine să se lase în voia soartei?

La fel, C. G., a cărui (de)cădere o privesc mereu cu un soi de îngrijorare amestecată cu tot felul de reproşuri, pentru că situaţia lui, complicată de existenţa copiilor pe care îi are, nu-l îndreptăţeşte să îşi trateze boala cu atâta detaşare, cu atâta suverană indiferenţă. (Nu mi-e frică de moarte! Exact ce a fost înainte, va fi şi după! Ştim când ne naştem? Suntem conştienţi atunci, în acel moment, de noi înşine, de fiinţa noastră? Nu! Ei bine, aşa este şi când murim! Habar nu avem ce se întâmplă!)

Şi o mostră de regret din partea lui: „Tata a fost un om extraordinar! Şi uite, a adus pe lume un nenorocit ca mine!” Un nenorocit care îl citeşte, printre alţii, pe Cioran, aş adăuga eu.

Drama omului modern: singurătatea (sau însingurarea?). Într-o zi, în redacţie, am întrebat în gura mare dacă una dintre colege a plecat. Erau trei redactori în imediata apropiere. Niciunul nu a dat vreun semn că m-ar fi auzit.

Într-o mare umană de şase miliarde, o singură voce este într-adevăr o picătură în ocean. Un strigăt de ajutor este tratat cu dispreţ sau, cel mult, cu indiferenţă. (Ce dracu’ mai vrea şi ăsta?) Într-o redacţie, sau într-o colectivitate restrânsă, a cere o informaţie este o impietate, un atentat la intimitatea productivă a fiecăruia (nu trebuie să-l deranjezi sub nicio formă pe cel care lucrează, chiar dacă, aflat în pragul unei crize cardiace, nu mai ai puterea să suni la 112).

Luni, 16 august 2010

„Nu aş conduce niciodată un stat cu programe, manifeste şi legi, ci n-aş mai lăsa pe nici un cetăţean să mai doarmă liniştit, până când neliniştea lui nu l-ar asimila formei de viaţă socială în care trebuie să trăiască.” (Cartea amăgirilor)

Este incredibil cât de profund nedemocratică şi într-un fel premonitorie este gândirea lui Cioran din acea perioadă, având în vedere faptul că volumul a apărut în 1936. Aprehensiunea populaţiei aflate sub spectrul securităţii, iată modelul social în care s-a potrivit perfect acest tip de raţionament, în definitiv, politic.

O opţiune de tinereţe, o greşeală care îl va costa scump, numele lui fiind asociat, de-a lungul timpului, cu Garda de Fier.

Omul neliniştit, omul apăsat de conştiinţa unei prezenţe difuze, ameninţătoare, potenţial distructive, mortale, o omniprezenţă generată subtil de o marotă sinistră, arătată din când în când de dictator, scoasă din mânecă la momentul potrivit, pentru a înnăbuşi în faşă orice tendinţă de nesupunere, pentru a crea acea pulsaţie obsedantă în conştiinţa intimă, o atenţionare permanentă, amice, nu-ţi face iluzii, dacă vrei să ai parte de linişte, fii neliniştit, pentru că ochiul din cer al securităţii veghează tot timpul asupra ta.

Noi vedem tot, noi ştim tot ce se mişcă, n-ai nicio şansă, aşa că mai bine vezi-ţi de treabă, fii un robot rezonabil, pune-ţi în ordinea pe care noi ne-o dorim mecanismele gândirii, iar dacă vei fi suficient de înţelegător, îţi vom arunca din când în când o ciosvârtă…

„Nu există iubire care să te poată mângâia de scârba de tot ce există şi tot ce nu există, de dezgustul pentru fiinţă şi de dezgustul pentru nefiinţă.” (Cartea amăgirilor)

Cei dezgustaţi de nefiinţă ar trebui să se consoleze cu gândul că, în final, vor fi dezgustaţi de ei înşişi. Nicio formă de iubire nu poate anihila, într-adevăr, acest tip de dezgust.”

Foto credit Emil Cioran: https://elpais.com/cultura/2017/08/31/actualidad/1504204824_150471.html

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment