Merg mai departe cu acest jurnal din 2010, cu toate că unele semne îmi arată că nu prea mai sunteți interesați de el. Măcar că se creează o arhivă, și tot e bine. Sau, în orice caz, fie și dacă un singur cititor așteaptă ziua de marți pentru a citi „Coliba lui Cioran”, e un lucru pozitiv.

Înainte de asta, să vedem ce mai spunea Cioran în Caiete III 1969 – 1972 (Editura Humanitas, 2010):

„Mă apucă uneori o asemenea dorință de singurătate că imaginea pustiului îmi răsare spontan în minte. Sfântul Anton a stat douăzeci de ani total rupt de lume. Douăzeci de ani! S-ar putea îndura o atare izolare fără suportul credinței?

În afara lipsurilor mele spirituale, ceea ce mă face incapabil pentru viața de pustnic este regimul meu. Nu există restaurante dietetice în deșert.”

Marţi, 17 august 2010

Astăzi, în tramvai, la întoarcerea de la serviciu, o tipă care stătea în spatele meu a vorbit tot timpul cu prietenul ei la telefon. La un moment dat i-a spus: „Îmi pare rău că eşti dezamăgit de minciunile şi de omisiunile mele.”

Mă bântuie unele pasaje din interviul pe care i l-am luat lui Nicolae Breban înainte de alegerile de la USR. Am să încep, puţin câte puţin, să le bag aici, adică să mi le fac vizibile pentru a-mi oferi imaginea exactă a sfâşierilor care au loc în lumea literară contemporană (şi nu numai), ca să ştiu cum să mă feresc, cum să mă ţin departe de zvonuri, de bârfele care macină totul.

„Eu am fost mai prieten cu Manolescu şi cu Liiceanu decât cu (Eugen) Simion înainte. E fals că eu aş fi făcut grup cu Simion. Simion a fost prieten cu Preda. Manolescu s-a dat cu ei (cu grupul GDS, adică) şi a trecut pe «corectitudine politică», adică pe un nou tip de conformism, pe un nou tip de oportunism.

Noul tip de oportunism nu mai era cu şeful statului şi cu partidul. Imediat după revoluţie a fost înjurat tot timpul şeful statului. Noul tip de oportunism a fost pro-americanismul şi pro-occidentalismul dus până în pânzele albe.

Grupul lui Simion era compus din patru personalităţi: el, Valeriu Cristea, Fănuş Neagu şi Marin Sorescu. Ei au mers cu Iliescu, spre deosebire de mine, dar au mers pentru că aşa au vrut ei, să meargă cu un preşedinte ales cu vot universal şi secret în România.

România Literară şi tot grupul Liiceanu şi GDS-ul au atacat imens, chiar se pare că săracul Valeriu Cristea, un excelent critic literar, a şi murit de inimă rea fiind atacat de vechii săi prieteni de la România Literară. Zâzania politică a intrat în lumea literară şi a creat fracţiuni foarte mari, şi atunci a apărut acest grup de băieţi cu săbiuţe care n-au dat mari cărţi.

În primul rând nu sunt creatori. Ei sunt comentatori, uneori inteligenţi. Eu spun şi de cărţuliile lui Liiceanu, sunt scrise cu o anumită vervă, dar e fals să creadă el sau Manolescu, care le tot premiază, că alea sunt romane. Nu sunt romane.

Romanul înseamnă creaţie de personaje vii, de oameni vii. Romanul înseamnă să scrii «Ana Karenina», «Ion», roman nu înseamnă să scrii amintirile tale sau ce a zis băiatul tău când i-ai cumpărat o bicicletă sau cum l-ai tradus tu pe Heidegger. Astea nu sunt romane, adică ce facem, minţim aşa?

Ceea ce este mai grav este că acest grup care a pus mâna pe putere în cultură şi în politică, pentru că a stat zece ani la CNSAS şi a aranjat dosare, pentru că ei nu au influenţat numai cultura, ci şi viaţa politică umblând la dosare foarte serios.

Dinescu a ajuns chiar în discuţie să condamne Biserica Ortodoxă, adică e clar că este un grup de manipulare foarte puternic. Grav este că acest grup nu este unul de influenţă şi de carieră, ci faptul că acest grup dă la o parte mari creatori de după război din România, cum sunt Marin Preda, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu şi încă vreo 10-15, autori adevăraţi care au susţinut literatura şi cultura făcând în România ceea ce au făcut colegii lor din Polonia, Cehia, Rusia sau Ungaria.

Numai la noi s-a creat zvonul ăsta, care vine dinspre partea lor şi a unei fete de la România Literară, Ioana Pârvulescu, că tot ce a apărut în România după război nu are valoare. E o minciună, o calomnie. Au zis aşa, că premiile USR timp de 50 de ani sunt toate fără valoare.

Aşadar, în juriile USR, în care era şi şeful domniei sale, Nicolae Manolescu, au fost ori numai imbecili, ori ticăloşi. Apar calomnii de genul ăsta care vin de la GDS şi care au creat o falsă luptă în lumea noastră literară.

O luptă politică fără rost în lumea noastră literară, care a adus numai bălăcăreli, pentru că domnii ăştia, cu care am fost amic, Liiceanu, Pleşu, cu care de altfel sunt prieten şi acum (cu Patapievici nu am fost niciodată prieten), deci domnii ăştia nu se mulţumesc să aibă influenţă şi putere şi mulţi bani şi posturi, dar marginalizează şi ocultează mari personalităţi ale lumii literare de după cel de-al doilea război.

Să pui în margine, să arunci la o parte valorile unei naţiuni care au reprezentat literatura română timp de cincizeci de ani e foarte grav.”

Şi asta, din nefericire, nu este tot.

„Am renunţat, printre altele, la poezie.” (Caiete, I)

Nu vreau să cred că este una dintre acele coincidenţe, însă Cioran afirma asta la exact aceeaşi vârstă pe care o am eu acum. Iată că şi eu, după ce am terminat „Resurse interioare”, mă îndepărtez tot mai mult de poezie. A fost, de fapt, o promisiune pe care am făcut-o publică, aceea că nu voi mai scrie poezie, deşi recunosc că în sinea mea speram să nu se întâmple asta. Şi totuşi acest lucru se întâmplă: sunt mai departe de poezie mai mult chiar decât eram acum cinci ani.

„După o noapte albă, am ieşit în stradă. Toţi trecătorii semănau cu nişte automate; nici unul nu părea viu, toţi păreau împinşi de un resort nevăzut; mişcări geometrice; nimic spontan; surâsuri mecanice; gesticulări de fantome; – totul era încremenit… Nu e prima dată când, după insomnie, am această impresie de lume încremenită, lipsită de viaţă.” (Caiete, I)

Tabloul ăsta seamănă izbitor cu imaginea pe care ţi-o oferă Bucureştiul anului 2010. Şi când te gândeşti că pentru asta nu trebuie nici măcar să faci efortul unei nopţi nedormite…

Miercuri, 18 august 2010

Suntem în permanenţă înconjuraţi de nebuni, de persoane alienate, în stare de orice, gata să facă, în orice moment, gesturi extreme. Se simte violenţa în aer, e ca un praf invizibil pe care îl inhalezi şi care îţi excită cele mai tenebroase terminaţii ale conştiinţei intime.

Ai vrea să te aperi sau să te izolezi cumva de tot acest halou marginal, însă nu o poţi face de vreme ce trebuie să ieşi în lume, în mijloacele de transport, pe stradă, la serviciu, şi trebuie să îţi resetezi sistemele de apărare, să le creezi mereu premisele unor îmbunătăţiri eficiente, care să formeze în jurul tău, în acel spaţiu intim minim necesar, un scut de apărare eficient.

Dar asta se petrece numai în imaginaţia ta, e doar o proiecţie a unei lumi inexistente, idealizate, e o scenă în care lucrurile ar trebui să se deruleze aşa cum ai vrea tu, de parcă ai fi un regizor al binelui inexistent, un păpuşar care îşi mânuieşte marionetele dar care, la un moment dat, observă că sforile sunt rupte.

Actorii au scăpat din lesă şi se întorc, mai întâi prudenţi, apoi mânaţi de o inexplicabilă ferocitate, împotriva maestrului. Sunt animale scăpate din cuşcă, rotweilleri cu spume la gură care mîrîie înfundat, ameninţător.

Dacă ai uitat cumva, asta este lumea reală, o imagine inversată a idealului pe care ţi-l crease până atunci principiul civilizaţiei. O lume în care, în orice moment, rişti ca vreun scelerat scăpat din cine ştie ce casă de nebuni să-ţi ia gâtul cu un gest scurt, de pe scaunul din spatele tău, în timp ce mergi liniştit, în autobuz, către serviciu.

Iar din toate astea nu vor rămâne decât trei zgomote finale: un horcăit, un râs lătrător şi, peste toate, ţipetele de groază ale mulţimii oripilate. Bun venit în lumea civilizată!

Sunt multe stridenţe şi exaltări inexplicabile până acum în „Cartea amăgirilor”. O voce aproape de nerecunoscut, care uzează de formule atât de intens combătute în „Caiete”. Un fel de Cioran bătrân vs. Cioran tânăr.

Iată un exemplu de truism: „Pe cât sunt melancoliile de dulci, pe atât sunt tristeţile de amare.” (Cartea amăgirilor)”

Foto credit Emil Cioran: https://www.ganduriledintrepagini.com/emil-cioran-femeile-iubesc-mai-mult-decat-barbatii/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment