Nu știu cum se face, dar parcă marțea e mereu întunecat, plouă și corăbiile se scufundă. Bașca vecinul de deasupra, pe care-l țin pandaliile modificărilor și găurilor și penetrărilor de ziduri din locuința proprie și personală de aproape douăzeci de ani de când m-am mutat în blocul ăsta.

Cioran spunea mereu ceva despre o babă care dădea mereu radioul tare fiindcă era surdă. Chestia asta îl scotea din minți. Vecinul de deasupra e baba mea, iar bormașina e radioul care scoate sunete apocaliptice, de parcă universul ar bruia cu țâfnă și încăpățânare liniștea specifică.

Ce de făcut? Ploaie avem, (ne)liniște așijderea, stare de pierdere de sine ok, depresie la limita înțelegerii și acceptării, cu variante hard & soft, poezie am făcut, așa că, în condițiile date, să-l lăsăm și pe Cioran să bruieze un pic liniștea din capetele celor care mai cred că lumea e un paradis locuibil.

„Sunt chinuit de compatrioții mei, de indiscreția lor, de proasta lor creștere, de lipsa de delicatețe.

O femeie pe care abia o cunosc mă întreabă tam-nisam, când îi spun că nu merg mâine, duminică, la biserica românească: «Ești ateu?»

Schimbasem cu ea doar câteva cuvinte într-o seară petrecută la familia I.

Sunt apatrid în toate sensurile, și din proprie voință. Am consacrat neamului meu prea multe gânduri – și prea multe mâhniri! dacă se poate spune așa – ca să-i mai pot purta vreun interes. Stirpea asta nefericită m-a desființat. Iar descendenții ei sunt vampirii timpului meu. Mi-l consumă minut cu minut.” (din Caiete III 1969-1972, Editura Humanitas, 2010, trad. Emanoil Marcu & Vlad Russo)

Și acum să vedem ce se mai întâmpla în vara lui 2010:

Vineri, 20 august 2010

Paroxismul exaltării: „Mări de lacrimi se ridică în noi şi noi înşine suntem o mare de lacrimi.” (Cartea amăgirilor)

Ortodoxia română s-a autodescalificat prin declaraţiile unui preot făcute după tragedia de la maternitatea Giuleşti. Aşadar, copiii morţi nebotezaţi nu pot fi înmormântaţi creştineşte. Sunt, în consecinţă, păgâni, conform unui canon stupid, anacronic, ieşit astfel din istorie pe uşa din dos a credinţei.

De parcă acei bebeluşi ar fi avut de ales, de parcă lipsa botezului ar fi fost consecinţa unei împotriviri, a unui act voluntar. Biserica ortodoxă română îi va avea pe conştiinţă: după ce aceşti copii nevinovaţi au fost asasinaţi de incompetenţa şi de indolenţa celor care ar fi trebuit să aibă grijă de ei, sunt acum ucişi şi spiritual, de nişte cretinoizi cu sutană care au pe conştiinţă păcate cu mult mai mari.

Imbecili care flutură canonul prin faţa ochilor celor care încă mai sunt orbiţi de credinţa necondiţionată, nemernici care sunt primii când vine vorba despre încălcarea acestui canon strâmb, neadaptat realităţilor secolului XXI.

E o agravare a tragediei, o condamnare la moarte spirituală a unor îngeri ale căror aripi se zbat acuzator, prinşi între două lumi ale căror uşi le vor fi închise veşnic.

Un fragment halucinant din interviul cu Nicolae Breban:

«Voi, lectorii, aveţi o psihologie puţin simplistă. Voi credeţi că un tip mesianic cum este acest Grobei trebuie să apară pe un cal alb, să sărute pământul, toţi ţăranii să stea cu pantalonii plini de emoţie, iar el să meargă mai departe întovărăşit de nişte mici haiduci. Eu am făcut un exerciţiu tipologic. Asta nu a făcut-o nimeni în Europa, nu în România!

Uite, spre exemplu, doamna asta, Monica Lovinescu: eu am citit de câteva ori în cenacluri, era un cenaclu ţinut de un om bogat, Mămăligă, acolo la Paris, şi am citit din «Don Juan». Monica mi-a spus: «Domnule, dar de ce…? (pasaj ininteligibil)» I-am răspuns: «Doamnă, dvs. vreţi ca eu când fac un băcan să fie băcan până la sfârşit?! Când fac o fecioară, să fie fecioară până la sfârşit?! Dar nu aţi citit Dostoievski?»

Săraca era profund proastă, mediocră, fiind fata unui mare critic. Liiceanu, din interese pecuniare, şi Manolescu, pentru că a avut nişte promisiuni şi l-a ajutat prin Europa Liberă, chiar el o spune în carte (Istoria…), o adulează şi o umflă.

El (Manolescu) îndrăzneşte să spună, referindu-se adică la mine, că «unii proşti spun că Monica şi Ierunca n-aveau niciun impact la Paris!» Eu dau fragmente din Istoria Literaturii şi spun: «Eu spun asta, dragă Manolescu?» Păi nu aveau niciun impact, pentru că nu au scos nicio carte în cincizeci de ani, nu-i cunoştea nimeni la Paris.

Eu am publicat trei romane la Flammarion, şi alţii au publicat, Ţepeneag, Goma… Ăştia doi, Ierunca şi Monica, nu au publicat nimic cincizeci de ani. Te faci mare scriitor, cum adică mare scriitor, dacă nu scrii şi nu publici?

Pe urmă spune – e obraznic, eu l-am şi atins! – următoarea mică nerozie: «Când un om inteligent spune prostii, e mai prost ca orice prost!» Dar afirmă, totuşi, că romanul este foarte interesant. Spune că ei nu puteau să publice la Paris pentru că acolo era moda sovietică. Cum adică? Păi Parisul era cel mai liber oraş din lume!

Erau şi oameni pro-sovietici, dar moda tiranică era la Le Monde, maoismul şi troţkismul, până de curând. Eu am trăit acolo, el nu a trăit, eu am trăit acolo douăzeci de ani. Pe urmă i-am spus: «Domnule Manolescu, nu este puţin cam cinic ca dumneata să-i compătimeşti pe nişte oameni, inteligenţi fiind, care trăiesc în cel mai liberal oraş al lumii, când într-adevăr în România oameni ca Voiculescu sau ca Blaga, Călinescu, au fost daţi afară sau băgaţi prin puşcării, deci în acelaşi moment când marii noştri oameni erau împiedicaţi, dumneata să-i compătimeşti pe ăştia?»

Ierunca şi Monica şi-au început cariera la Radio France. Era o secţie de limba română acolo. Eu am băut cu foştii lor şefi, nişte franţuji. După aia s-a făcut Europa Liberă, prin anii 70, şi au trecut într-un mic studio care depindea de Munchen. Ei au început ca oameni de radio.

Şi Monica şi Ierunca au făcut servicii culturii române, dar să faci din ei mari scriitori, ba mai mult, după revoluţie, să afirmi că ei au creat renaşterea literaturii române! Adică Preda, Breban, Nichita, Dimov, ce am fost noi? Ce au fost ei, că nu au scris nimic?! Cum să recreezi literatura română când nu eşti Rebreanu, nu eşti Iorga, nu eşti Blaga, cum să recreezi tu literatura română? Ce-s minciunile astea?»

Excesele omului, regăsite în răzbunarea naturii: trei săptămâni de caniculă.

Citind la întâmplare din „Întâlnire cu un necunoscut” dau peste un pasaj care mi-a amintit de scriitorul cubanez Reinaldo Arenas. „Ca să scrii, vreau să spun ca să atingi condiţia psihică a scrisului, îţi trebuie linişte, seninătate, putere de concentrare.”

De ce această réminiscence? Pentru că Rey a continuat să scrie chiar şi în condiţii inimaginabile, încarcerat fiind la El Morro Castle, o închisoare plină de criminali şi violatori, unde a supravieţuit datorită talentului său, compunând scrisori către soţiile şi iubitele colegilor de detenţie.

E adevărat, eu am scris „Noi în anul 2000” în condiţii oarecum propice, acasă, în camera mea, dar asta nu înseamnă că mi-am găsit vreodată altceva în afară de puterea de concentrare. De altfel, cred că asta m-a şi salvat, deoarece linişte şi seninătate nu am avut niciodată.

Continui să scriu aşa, pe apucate, cu toată vânzoleala din casă, cu zgomotele care vin în permanenţă de afară, manele date la maximum, lătrături, maşina de gunoi care zilnic oferă un spectacol sonor specific, scutere al căror zgomot seamănă cu nişte drujbe măcinând trunchiul copacului, nemaipunând la socoteală faptul că, sosit acasă de la serviciu după ore întregi de stat la calculator, timp în care citesc enorm pentru materiale sintetice, expeditive, cu caracter jurnalistic, trebuie să mă rup de acest stil şi să revin în matca obişnuită, operaţiune care seamănă uneori cu o jupuire, cu o exfoliere a raţionamentelor anterioare, cu o cădere în propriul abis, unicul loc unde îl mai pot regăsi pe scriitorul din mine.

Faptul că am citit Caietele înaintea scrierilor din tinereţe a fost o greşeală. Acum trebuie să mă obişnuiesc cu o voce nouă, diferită, exerciţiu dezagreabil în condiţiile în care ştiu, îmi este întipărit adică în conştiinţa intimă, faptul că este vorba de acelaşi autor. Parcă aş reînvăţa o limbă pe care, în lipsa folosirii, aş fi uitat-o, şi din care aş fi rămas doar cu nişte ecouri semantice îndepărtate, adesea indescifrabile.”

Foto credit Emil Cioran: Rogelio Cuellar https://romaniabreakingnews.ro/emil-cioran-si-holocaustul-din-romania/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment