Nu știu cum se întâmplă, dar iarăși este vreme urâtă, plouă, e întunecat și un pic cam frig pentru perioada asta. E marți, nu 13 (a fost ieri, slavă Domnului), așadar nu e nicio surpriză. Iar dacă e marți, știți deja, trebuie să fie prin preajmă Cioran. Jurnalul meu de lectură din 2010 continuă cu un nou episod, nu înainte de a-l lăsa pe Cioran să ne spună ce făcea pe 14 mai 1966:

„Nervozitate apocaliptică.

Azi-dimineață mi-am mutat masa de lucru de patru ori*, cu speranța să găsesc un loc prielnic pentru «a crea». Știu bine că viciul e în mine și nu în masă, totuși comedia a durat toată dimineața.

Păcat că nu cred în psihanaliză, căci tare aș avea nevoie să descâlcească cineva, într-un fel sau altul, cazul meu; care de altfel ține mai mult de spovedanie decât de această tehnică dubioasă.

*OPT ori.”

(fragment preluat din volumul „Cioran. Caiete II. 1966 – 1968”, Editura Humanitas, 2010)

Eu nu mi-am mutat biroul în dimineața asta (nu am tendințe dintr-astea maniacale, dimpotrivă, mă enervează dacă nu găsesc lucrurile la locul lor, așa cum le-am lăsat – deși e și asta tot un fel de manie), e tot la locul lui, am fereastra tot în stânga, deasupra câteva rafturi de cărți, iar alături lampa de birou cu led pe care o țin aprinsă deoarece în cameră s-a întunecat. Vreme de stat în pat și de meditat la nemurirea sufletului. Sau de citit Cioran.

Sâmbătă, 21 august 2010

„Sunt un Raskolnikov fără scuza crimei.” (Cartea amăgirilor)

„Omul nu poate fi esenţial decât în nefericire.” (Cartea amăgirilor)

Senzaţie de preaplin, de prea mult, de pricepere în toate, de la raţionamente primare, ingenue, la aforism în tot şi în toate, de fapt la transformarea unor gânduri intime, în fond normale, în formule existenţiale majore, în paradigme ontologice.

„Cartea amăgirilor” este chiar asta, un butoi aforistic exaltat, în care totul capătă valenţele unui cod etic existenţial, iar apa raţionamentelor dă uneori pe dinafară, se risipeşte în oceanul fremătător de gânduri amestecate, care desfidă sau iubesc divinitatea, care adoră deopotrivă sublimul, depărtarea, lumina, întunericul, înălţimile şi seninătăţile, care ridică şi coboară în acelaşi timp suferinţele comune, nefericirea, dezastrul, negaţia funciară.

Doar muzica lui Bach şi a lui Mozart, descrisă cu mijloace artistice specific cioraniene, este mereu undeva într-o zonă a indefinitului, a sublimului sublimat, a bucuriei absolute.

O ondulaţie, o sinusoidă aforistică: „Există multă bucurie în nelinişte şi multă voluptate în suferinţă.” (Cartea amăgirilor)

„Nimic nu mă supără mai mult decât un gânditor care se crede dator să lămurească tot ce spune, care îneacă orice problemă în vorbe. Verva – păcat contra spiritului. Nici cei mai mari nu i-au scăpat.” (Caiete, I)

Nici măcar Cioran, cel puţin acel Cioran din „Cartea amăgirilor”, aş adăuga eu.

În vis, totala şi mai vechea mea admiraţie pentru întinderile de apă. Închiriasem o barcă şi pluteam pe un lac de o frumuseţe stranie, deşi nu aveam vâsle. Aveam ustensile de pescuit şi ardeam de nerăbdare să prind peşte, însă liniştea acelui lac fabulos era tulburată de tot felul de ambarcaţiuni, mânuite de oameni pe ale căror chipuri se citea un vag sentiment de satisfacţie, de parcă ce făceau ţinea de o distracţie comună, de o temporară detaşare de viaţa cotidiană.

Am recuperat nişte vâsle din apă (!) şi, astfel dotat, am mers către o parte a lacului plină de vegetaţie subacvatică şi de lişiţă care lăsa să se întrevadă, spre fericirea mea, ochiuri întunecate şi misterioase de apă unde aş fi putut pescui nestingherit.

Din nefericire, a apărut un fel de paznic care mi-a spus că pescuitul în acele ochiuri de apă este interzis, fără să-mi explice de ce. De altfel, şi plimbatul cu barca în porţiunea respectivă a lacului era interzisă, fiind considerată, nota bene, periculoasă.

Am renunţat, pradă unei mari dezamăgiri, apoi visul s-a complicat brusc, aveam o listă enormă de cheltuieli, de sume pe care trebuia să le plătesc pentru aventura mea de pescar amator şi de iubitor de expediţii nautice. Cred că într-o viaţă anterioară, dacă ar exista aşa ceva, am murit înecat, iar sufletul meu a sălăşluit vreme îndelungată în astfel de adâncuri misterioase de care, iată, nu încetez să mă las fascinat.

Duminică, 22 august 2010

„Ceea ce este mai esenţial cu noi se luptă cu timpul.” (Cartea amăgirilor)

 E timpul să mă văd aşa cum sunt: nu am avut privilegiul căderii în timp, ci neşansa de a fi aruncat afară din timp. Tot ce am trăit până acum a fost o continuă cursă contra cronometru în căutarea şi regăsirea timpului pierdut.

A existat mereu un defazaj, o distanţă pe care nu am putut-o acoperi niciodată, între timpul necesar şi timpul impus. Cel de-al doilea a câştigat întotdeauna, iar când am căutat să reduc decalajul, să refac handicapul, cu cât m-am străduit mai mult, cu atât falia temporală s-a mărit.

Sunt aruncat definitiv din timpul necesar. Nu voi găsi niciodată o dimensiune temporală care să acopere golul creat, care să mă readucă în punctul în care lupta ar mai putea fi posibilă. Timpul necesar este un timp învins, mort, intrat în putrefacţie.

Cadavrul timpului meu a făcut posibilă aruncarea mea afară din timp, exilarea într-un spaţiu unde singura relaţie posibilă este cea cu timpul impus, cu orele care nu-mi aparţin, cu minutele de recluziune, cu secundele în care libertatea rămâne o iluzie pentru veşnicie.

„Momentul dramatic al existenţei individuale culminează întotdeauna în lupta cu timpul. Lupta aceasta este însă fără ieşire, fiindcă fiinţa atinsă de temporalitate, cucerind odată veşnicia, regretă inevitabil timpul.” (Cartea amăgirilor)

Regretul este permanent, face parte deja nu din iluzie, ci din interstiţiile cărnii, s-ar putea spune că s-a făcut o grefă de timp pe trupul meu, de vreme ce suferinţa a devenit fizică; am senzaţia că revolta timpului necesar face să-mi zvâcnească muşchii, de parcă secundele, captive, ar încerca să se elibereze spărgând barierele pielii.

O conştiinţă intimă devastată de regrete este o conştiinţă intimă lipsită de sistem imunitar, un teritoriu unde lupta nu mai este posibilă.

„Muzica e mijlocul prin care ne vorbeşte timpul.” (Cartea amăgirilor)

Muzica lui Roger Waters: o fugă disperată către absolut, cu paşi ale căror ecouri se aud distinct pe dalele Universului.

„The great gig in the sky”: cel mai frumos elogiu adus morţii, simfonia suferinţei, a tristeţii, a neantului pe care-l primim fără regrete, cu braţele deschise. O poezie a prăbuşirii, a alungării din timp.

Nu, nicidecum, moartea altora nu este o laşitate, ci un dat firesc. Cel care crede că un om este compromis murind, că moartea este o cădere, se înşală amarnic: cel care stă în faţa mormântului lui Napoleon şi scuipă pe el cu dispreţ, este un laş şi un ipocrit.

Dacă Napoleon ar fi viu, în faţa lui, nu ar avea curaj să facă asta, ceea ce nu înseamnă că moartea este o decădere: prin ea este posibilă mândria prostului care, fiind încă viu, profită de nonexistenţa împăratului, de lipsa lui de putere, şi se foloseşte de acest avantaj pentru a-l huli.

Nu e altceva decât un saltimbanc jalnic, un clown care se bate cu un manechin şi care cere publicului să-i arate, aplaudându-l, cît de viteaz este el; în realitate e un om trist, frustrat, căci manechinul neînsufleţit nu i se poate împotrivi, nu poate face act de jignirea care i se aduce.

Nu poţi exclama în faţa unui schelet „tâmpitule!”, fără să te compromiţi definitiv în faţa morţii.

Miercuri, 25 august 2010

E o spirală a nervilor, un turbion destructiv, o disperare mută. Ceva vine dintr-o bolboroseală interioară şi-mi tulbură toată limpezimea raţionamentelor, a existenţei detaşate. O tristeţe fără cauză precisă, un tumult interior care schimbă echilibrul de forţe, o negare continuă a detaşării posibile de lucruri şi de influenţa lor negativă.

Un pesimism care mă împinge la marginea a ceea ce este, sau pare, posibil. O împingere către o limită necunoscută, către o graniţă care, odată trecută, îmi poate arăta o lume terifiantă. Pasul peste linia asta mă poate distruge, îmi poate frînge voinţa de a regăsi durerea suportabilă, limita cea mai apropiată, aproapele sinelui, conştiinţa de sine concretă.

Tot ce se află dincolo de limită mi se pare periculos ca orice este necunoscut, de nepătruns. Nici măcar curiozitatea şi spiritul de aventură nu mă pot convinge să fac acest pas. Este diferenţa dintre ce se află dincolo şi dincoace de zid, dintre răul comun şi răul tenebros, dintre scepticism şi pesimism.

„Cu adevărat, filozofia nu dispune de nici un adevăr. Dar nimeni nu va intra în lumea adevărurilor dacă n-a trecut prin filozofie.” (Cartea amăgirilor)”

Foto credit Emil Cioran: http://www.rador.ro/2015/06/20/portret-emil-cioran-sau-arta-seductiei-si-a-paradoxului/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment