libris.ro

Avem, în sfârșit, parte de o zi de marți însorită în București. Ploaia stă însă la pândă după colț și e gata în orice moment să întunece din nou cerul, așa cum a făcut-o aseară, când o rupere de nori a adus practic noaptea asupra orașului în jurul orei 18.00. Dacă ar fi să aleg un cuvânt pentru ziua asta, acesta ar fi capricios. Cam așa era și Cioran. Îi cunoaștem cu toții enervările, fie că obiectul lor era undeva deasupra sau împrejurul lui. Să vedem ce mai scria în Caiete I (Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu și Vlad Russo):

„Când mă plimb și privesc trecătorii, mă simt așa departe de ei încât parcă mi-aș aminti de un coșmar avut într-o altă viață. La propriu și la figurat, nici un nume nu mi se potrivește și nu mă încântă mai mult decât acela de străin. Nu eram făcut să am o patrie. Că nu am una sau că mi-am pierdut-o pe a mea a fost negreșit hotărârea Destinului.

Patrimoniul unui scriitor e constituit din secretele sale, din înfrângerile umilitoare și nemărturisite; iar dospirea umilințelor sale e chezășia fecundității lui.”

Acum să vedem ce se mai întâmpla spre sfârșitul verii anului 2010:

Vineri, 27 august 2010

Unul dintre cele mai bune pasaje din „Cartea amăgirilor”: „Oare cum s-a putut ca după Iov să mai existe disperare; după Alexandru, faptă, după Platon, gândire, după Cristos, oameni? Noi toţi n-am făcut decât să adăugăm şi să facem istoria inutilă. Numai făcând abstracţie de istorie ne mai putem amăgi; dar istoria ne va dezamăgi făcând abstracţie de noi.”

În fond, asta este esenţa cărţii. Restul este exaltare.

Mizeria de care suntem înconjuraţi şi cu care ne „decorăm” viaţa în permanenţă: maşina de gunoi care vine zilnic, cu zgomotul ei specific, cu mirosurile pe care le exală, cu vocile vulgare, impersonale, ale gunoierilor, cu praful care se ridică şi cu maidanezii care amuşină primprejur, doar, doar, o cădea vreo bucăţică de ceva din pubelele soioase. Jegul posibil, la vedere, care iese din orice casă, fie că aparţine bogatului, fie că se află în posesia celui lovit definitiv de indigenţă.

Trăiesc, cu adevărat, într-o ţară de găinari. Ţara Şpăgii, Ţara Unde Bebeluşii Mor Arşi, Ţara Minciunii, se mai poate numi chiar aşa: Ţara Găinarilor. Cum altfel s-ar putea chema de vreme ce, aflat la un hypermarket, la un fast-food unde am mâncat o pizza şi am băut o bere, am mers să-mi ridic comanda de la tejghea şi între timp un găinar de la o masă alăturată mi-a furat din căruţ un set de pixuri Rotring, care valora în jur de şase euro.

Deşi mesele din jur erau ocupate, bineînţeles că nu a observat nimeni nimic, asta deoarece, una peste alta, ne aflăm şi în Ţara Laşilor, în Ţara Celor Care Nu Iau Atitudine. E o mizerie generalizată, un boom al nimicniciei, al poltroneriei şi al lipsei de bun simţ.

Scârbă imensă de tot şi de toate.

Luni, 30 august 2010

Stare de rău generalizat. Zile decepţionante, confuze, dar nu numai o confuzie a faptelor, a realităţilor imediate, ci şi o confuzie extremă a raţionamentelor, a deducţiilor logice. Boala nu numai că pune toate simţurile în alertă, ci se substituie cumva şi lucidităţii, învăluind-o însă într-o ceaţă impenetrabilă şi dându-mi senzaţia că lucrurile stau bine, că toate sistemele funcţionează normal, în ciuda faptului că realitatea se străduieşte în orice clipă să-mi demonstreze contrariul.

Substituindu-se lucidităţii, boala joacă cel mai parşiv rol posibil: deşi are cel mult rol de invitat în corpul pe care-l devoră, are aerul că este stăpână în casa care în mod normal îi este străină. Important este să nu se permanentizeze. Doar atunci ar deveni parazitul – stăpân.

Pe acest fond, câteva citate de final din „Cartea amăgirilor”:

„Singura formă în care femeile şi-au depăşit condiţia lor mediocră este sfinţenia. Numai ca sfinte au produs ele ceva. În iubire n-au adus nimic nou în afară de prezenţa lor.” (o afirmaţie profund misogină – nota mea)

„Din moment ce-mi este interzisă gloria cerească, trebuie să-mi fie indiferent că aici, jos, voi ajunge ministru sau paznic de bordel.” (asta este extraordinară, dar mă întreb, în acest caz, unde este aici Cioran, cel care se ia de guler cu Dumnezeu? să fie o formă de invidie cauzată de imposibilitatea străpungerii barierelor şi, de fapt, a ierarhiilor cerului? asta poate fi însă şi o recunoaştere a lui şi, implicit, a existenţei divinităţii, deci o negare a neapartenenţei la doctrina creştină – paradox pe care l-am mai întâlnit în destule pasaje cioraniene; plus o aruncare a privirii în jos, o formă precară de modestie, de fapt de ipocrizie, prin referirea la ierarhiile lumeşti şi la presupusa nepăsare faţă de apartenenţa la una sau alta dintre vremelnicele ei poziţii)

Şi, ca o concluzie, în completarea celor spuse de mine mai sus: „Un orgoliu ceresc mă leagă de paradis, mai mult decât îi îndepărtează pe creştini umilinţa de pământ. Distanţa mea de creştinism: imposibilitatea de a concepe ieşirea din lume în afară de orgoliu…”

Marţi, 31 august 2010

Ceea ce la C. L. este curiozitate, dorinţă de a desluşi iţele existenţei aparatului securităţii prin investigaţie, prin pătrunderea în sistem, refăcând trasee, istorii, cercetând dosare sau cazuri celebre (nu e mai puţin adevărat faptul că şi el „vede” uneori securitatea în tot şi în toate, ceea ce nu este complet departe de adevăr, deşi poate părea, în anumite cazuri, o exagerare), la M.I. a devenit obsesie.

Ai zice că este o victimă torturată sistematic, de la distanţă, de o forţă care nu se arată niciodată, care acţionează în permanenţă din umbră doar pentru a-i dejuca lui, în permanenţă, toate idealurile. Tendinţă paranoidă, un fel de schizofrenie centrată doar pe mania persecuţiei, pornind de la explicarea eşecului ca scriitor (care nu este nicidecum un eşec, ci doar o afacere prost gestionată), la elucidarea cauzelor celui din viaţa personală, provocat probabil tocmai de acest soi de aprehensiune permanentizată, de spirit hăituit de fiinţe malefice, care au avut şi încă au, programatic, ca misiune precisă distrugerea credibilităţii, a carierei, a relaţiilor de tot felul din viaţa lui zbuciumată.

Un tip cu care am vorbit nu o dată, care mi s-a părut până la un punct amabil, sociabil, un pic ciudat (dar nu suntem toţi?), şi un poet bun, deşi cu oscilaţii majore, care caracterizează cumva sinusoidele propriei existenţe. E părăsit, după toate aparenţele, de toată lumea, de când a căzut într-o baltă misticoidă, într-un habotnicism care nu are nicio legătură cu credinţa adevărată sau, mă rog, cu regăsirea de sine prin Dumnezeu.

Ţinta vituperaţiilor este de data asta O. S., pe care îl acuză că face parte din veşnica securitate, că a complotat în permanenţă pentru a-l descalifica şi a-i ruina viaţa personală. Greu de bănuit ce poate să fie în mintea unui asemenea om, de vreme ce O. S. poate fi bănuit de orice, numai de apartenenţă la aparatul securităţii nu. De altfel, toţi duşmanii lui M. I., reali sau imaginari, fac parte din securitate. Fără îndoială că şi eu mi-aş primi stigmatul dacă ar citi vreodată ce am scris aici. Sper să nu se întâmple asta.

„Să te îndoieşti de lucruri nu înseamnă nimic; să te îndoieşti însă de tine însuţi – asta înseamnă să suferi cu adevărat.” (Caiete, I)

Douăzeci de ani m-am îndepărtat de literatură convins că nu am talent, că nu am ce căuta printre scriitori. Printr-o eroare, acum cinci ani, am revenit cu entuziasm, pentru ca la sfârşitul acestei perioade să recad în aceeaşi îndoială. După cinci ani mi-am regăsit drumul.

Sunt trist, ceea ce presupune desigur o suferinţă, dar mă simt bine. Tristeţea face parte din binele întregului meu. Fiind trist respir parcă mai în voie, mă exprim cu mai multă uşurinţă. Starea de jubilaţie este duşmanul cel mai înverşunat al creaţiei. Tristeţea, dimpotrivă, îi asigură nutrienţii esenţiali.

Un autor care scrie cuprins de beatitudine, sub imperiul unei, de altfel, false fericiri, este unul căruia ar trebui să i se interzică să creeze, deoarece tot produsul lui este inevitabil fals, lipsit de autenticitate. Nu se poate crea decât sub imperiul tristeţii, al suferinţei, al pesimismului absolut.

Beteşugurile lui Cioran, despre care se plânge că nimeni n-a vrut să le creadă reale;

securitatea, o obsesie a lui M. I. despre care toţi ştim că este cât se poate de reală (obsesia) – cât despre securitate, este exact atât de reală cât ne place nouă să credem că este (visul lui Ceauşescu: să domine masele strecurându-le oamenilor în conştiinţa intimă ideea că securitatea se află peste tot, că veghează permanent – de aici şi teama difuză, aprehensiunea).

Tata îmi reproşa deseori că sunt lipsit de voinţă, lucru care mă întrista de fiecare dată. Pe atunci încă nu ştiam că abulia poate fi o virtute.”

Foto Emil Cioran: http://www.fourbythreemagazine.com/issue/death/emil-cioran-the-anti-philosopher-of-life-and-death

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment