Bookfestul a trecut ca o părere. Au fost cinci zile intense și au fost cu totul șapte zile de la cea mai recentă postare din „Coliba lui Cioran”. Așadar, e din nou marți, îl avem din nou pe Cioran și, ghiciți ce? Afară plouă din nou, e înnorat, e vreme de stat în casă și de numărat filele cărților cumpărate sau primite la Bookfest, deci nu am avea motive să fim triști.

În concluzie, așa cum v-am obișnuit înainte de calupul de text din jurnalul verii lui 2010, să vedem ce mai spune Cioran în Caiete II (Humanitas, 2010, traducere de emanoiul Marcu & Vlad Russo):

„Cred cu toată tăria că dacă am rezistat până acum e pentru că fiecărei tristeți care m-a copleșit i-am opus o tristețe și mai mare, ca s-o neutralizez, s-o îmblânzesc, așa că, deznădăjduit fiind, am încercat să-mi sporesc deznădejdea; – ca să nu mă doboare prima deznădejde, mi-am impus o a doua, mai puternică.

E politica salutară a nenorocirii maxime – salutară pentru mine, în orice caz. Este o metodă greu de aplicat, dar e singura pentru cei ce se văd asaltați aproape zilnic de crize de descurajare.

În infern aș cere, ca să mă adaptez, să fiu purtat dintr-un cerc în altul, iar numărul lor să fie sporit la nesfârșit: câte unul pentru fiecare zi, cu tot soiul de noi cazne.”

Sâmbătă, 4 septembrie 2010

Un fragment în aceeaşi notă halucinantă din interviul cu Nicolae Breban, de data asta despre Marin Preda:

„Marin Preda a avut două perioade. Prima perioadă, când l-am cunoscut în 1962, când eu nu eram scriitor cunoscut, la primul meu roman, «Francisca», a fost drăguţ. Atunci nu aveam mulţi bani, trăiam din referate. M-a invitat la el, am băut până noaptea târziu. Era foarte plăcut, m-a impresionat, mă rog, nu avea nivelul meu de cultură, că el nu citea în franceză, în engleză sau germană cum citesc eu, dar îi plăcea Tolstoi, de altfel am şi vorbit despre el, şi de lumea literară.

Era destul de critic la adresa comuniştilor, dar la un nivel jos. Era amabil cu mine, văzuse că aveam ceva talent. De-aia e frumoasă lumea literară şi lumea artistică, pentru că din gloata asta de sute de tineri apare unul care răstoarnă totul. Cei consacraţi se uită de sus la început, dar după aceea trebuie să îngenuncheze când talentul se confirmă.

Eu am venit, deşi total necunoscut – unii amici de generaţie, Fănuş Neagu, D.R. Popescu, au venit cu nuvele, s-au impus – în timp ce eu n-am făcut nimic. Eu nu voiam nuvele. Am zis că eu vreau roman. Am vrut să fac altfel de roman, pentru că atunci în stalinism romanul însemna activul de partid, uzină etc.

Am scos în trei ani trei romane. Al treilea, «Animale bolnave», a dărâmat totul. Atunci ei toţi au înţeles că se poate face roman. Am devenit romancierul generaţiei şi pe urmă săracii au început să scrie şi ei romane. După aceea Preda a devenit invidios, şi pe urmă a început să scrie la comandă.

A scris «Delirul» la comanda partidului, a luat o grămadă de bani, a luat 830.000 de lei, când salariul era de 2000 de lei. «Delirul» a fost criticat nu numai la Moscova, ci şi în Berlinul de Vest. A fost atacat din două părţi, în «Der Spiegel», una dintre cele mai mari reviste ale lumii, şi în «Literaturnaia Gazeta».

Erau foarte enervaţi că Marin făcea biografia pozitivă a prietenului lui Hitler. Ceauşescu, prin Dumitru Popescu, l-a chemat pe Preda şi i-a spus: «Dom’le, fă cartea asta cu Antonescu!» A apărut cartea, care e proastă, am recitit-o de curând, şi toată lumea spune că e slabă, la nivelul lui adică. Au fost două ediţii, au fost cozi enorme, lumea a crezut că reînvie Antonescu.

Ceauşescu a făcut un test cu această carte, să vadă dacă poate să intre pe naţionalism. În ultimii zece ani trecuse puternic pe naţionalism, să înnebunească lumea. N-aveţi de mâncare, medicamente, dar vă dau naţionalism! Preda s-a pretat la treaba asta. După ce Breban iese în 1971 din CC cu scandal la Paris, el, Preda, intră în partid în 1978, când deja era o porcărie fără margini.

A mers foarte greşit. Păi scrie «Delirul» la comanda partidului?! Nu s-a mai apucat pe urmă de volumul al doilea din «Delirul», nu s-a mai apucat de nimic. S-a apucat de băut, îngrozitor. Când eram tânăr, mergeam împreună cu Nichita la Casa Scriitorilor, stăteam toată noaptea, până dimineaţa.

Eu beam vin, Nichita la fel, bea atunci numai vin. Marinică bea toată noaptea un fund de pahar de Henessy. Stăteam de vorbă, era extraordinar. Pe urmă, de la un moment dat a început să bea trei sticle de whisky pe zi, până a înnebunit, de altfel aşa a şi murit. Începuse aşadar să scrie la comandă. Dar, mă rog, nu e grav, e un mare scriitor, e unul dintre cei mai mari romancieri de după război.”

„Trebuie să privim spre viitor, chiar dacă viitorul e moartea.” (Caiete, I)

Merg poate prea departe cu citatele, frecvenţa lor poate părea supărătoare, însă tocmai aici este fundamentul, ideea de bază a întreprinderii mele, faptul că prin aceste fragmente retrăiesc alte fragmente, de viaţă autentică, de timp trăit şi regăsit acum sub altă formă. Ca de exemplu:

„Zgomotul mă scoate din minţi, şi mai ales radioul, care-mi provoacă convulsii de epileptic. Civilizaţia, să nu ne înşelăm, este producţia de zgomot, organizarea vacarmului. […] Tehnica îi conferă oricui puteri de monstru.” (Caiete, I)

În mod bizar, pasajul ăsta mi-a adus aminte de bunica. În căsuţa ei modestă, în care aproape că mi-am petrecut cea mai mare parte a vacanţelor de vară, nu a existat niciodată radio, nemaivorbind de televizor. Zgomotele din jur erau absolut naturale. Îmi plăcea, de pildă, să aud, dimineaţa devreme, câinele lătrând sau cocoşii spărgând cu cântecul lor strident liniştea zorilor.

Era ceva firesc, care se încadra într-o anumită realitate, cea a satului, cu muţenia şi cu imaginea lui ancestrală. Orice amprentă a progresului semăna cu un viol, cu o profanare a unui areal unde timpul pare întotdeauna că stă în loc. De exemplu, apariţia unui automobil strica tot echilibrul, nemaipunând la socoteală că părea un monstru cum încerca să-şi facă loc printre cârdurile de gâşte sau prin turma de oi.

Aşa cum mugetul unei vaci ar putea părea ciudat auzit printre blocuri, tot la fel zgomotul unei motociclete sparge în mod neplăcut monotonia firească a vieţii de la ţară. Pentru că nu aveam surse de distracţie, cum ar fi fost bunăoară televizorul, eram obligat să mă culc devreme.

Sursa de distracţie venea de cele mai multe ori din partea bunicii, care, pe lângă istorisirile din vremuri imemoriale (amintiri din timpul războiului, de pildă, care pe mine mă aruncau de fiecare dată în necunoscut, în atemporal), ca să mă facă să râd şi să mă destind înaintea somnului, îmi spunea versuri haioase, care nu mi se păreau deloc vulgare deoarece erau, fără îndoială, maximumul admis de moralitatea şi de argoul local: „Mama mare bese tare/ Umple casa de putoare!

Apoi, după repriza de râs, se întorcea pe o parte, întotdeauna cu faţa la perete, şi adormea în mai puţin de două minute. Ei bine, linişte mai fermecătoare decât în acele momente premergătoare somnului nu cred că am mai auzit vreodată.

Era un amalgam de zgomote fireşti, lătrături îndepărtate, ca pe un portativ nevăzut al nopţii, cârâituri dinspre coteţul găinilor, speriate probabil de vreo umbră sau de vreun foşnet suspect, piuitul intermitent al bobocilor de gâscă sau de raţă, şi, uneori, mârâitul înfundat al câinelui care nu lătra niciodată la întâmplare, fără folos adică, de teamă probabil să nu-şi trezească stăpânul fără rost.

Alunecam în somn înconjurat de toate aceste zgomote familiare la care se adăugau, bineînţeles, cele ale aghioaselor bunicii, care umpleau casa de putoare. Somnul venea treptat, pe nesimţite, iar ce găseam dincolo nu era câtuşi de puţin diferit, căci visul era de cele mai multe ori o continuare a realităţii, o extensie a întâmplărilor de peste zi şi o împlinire a visurilor pe care mi le făceam în timpul aventurilor mele diurne de vacanţă (cum ar fi prinderea unui peşte cât mai mare, cel mai mare din câţi s-au pomenit în sat).

Blocul în care locuiesc este în formă de U, iar toate zgomotele care vin înspre şi dinspre el au tendinţa de a se amplifica, de a crea ecou. Cred, sincer, că Cioran chiar ar fi făcut o criză de epilepsie dacă ar fi ascultat aproape zilnic concertul manelistic dat la maximum al ţiganilor de la parter sau motoarele ambalate la miezul nopţii.

Cei doi câini aciuaţi pe lângă bloc nu au instincte bune, aşa cum aveau câinii de la ţară, căci latră oricând şi oricum. Nu e de mirare, având în vedere faptul că nu au un stăpân precis (pe care l-ar putea supăra astfel) şi că îşi primesc porţia zilnică de mâncare fără să fie în vreun fel condiţionaţi (câinele de la ţară ştia că dacă latră aiurea s-ar putea să flămânzească, plus că putea primi, ca bonus, şi vreun şut în spate).

De aceea lătrăturile nocturne de pe lângă blocuri sunt supărătoare, enervante în aceeaşi măsură în care sunt manelele sau pocnetele motoarelor de motoretă: nu trezesc în om nostalgia, dorul după vacanţele de la ţară şi după liniştea zgomotelor fireşti.

La ţară, singurul mijloc „modern” de locomoţie ar trebui să fie bicicleta. Orice alt tip de maşinărie ar trebui interzisă, exceptând desigur pe cele necesare la munca câmpului. Dacă e firesc să vezi o semănătoare în lanul de grâu sau un tractor la arat, mi se pare total nepotrivit şi hilar tabloul unui automobil aşteptând la fundul vacilor ca acestea să degajeze drumul.

De fapt, mersul pe bicicletă ar trebui impus prin lege şi la oraş. Astfel s-ar mai depresura şi traficul, plus că ar fi benefic pentru sănătate şi pentru mediu. Chinezii ne dau un exemplu bun în acest sens (sau ne dădeau, nu mai ştiu).

„Oamenii politici ai Antichităţii se înconjurau adesea de flozofi; cei de azi preferă anturajul ziariştilor.” (Caiete, I)

„Moartea nu are măreţie decât dacă survine în plină detentă a vieţii.” (Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut)

Un singur loc nu îmi amintesc să fi explorat în timpul vacanţelor mele la ţară: podul casei. Istoria acestei încăperi practic inaccesibile mie (trebuia să urci la el cu o scară, pe care nu eram în stare, copil fiind, să o mânuiesc) este marcată de existenţa unui obiect pe care nu l-am văzut niciodată şi de care se leagă poveşti incredibile, adevărate legende ale locului: vioara bunicului meu.

În primul rând, se spunea că ar fi fost una foarte valoroasă, poate chiar un Stradivarius, după unele zvonuri (deşi mă îndoiesc că ar fi putut avea bunicul un instrument de o asemenea valoare, chiar dacă i-ar fi parvenit printr-una dintre acele întâmplări de demult, când oamenii simpli nu aveau totuşi datele necesare ca să identifice o asemenea comoară şi să fie conştienţi de valoarea ei), însă cele mai frumoase istorisiri proveneau din viaţa satului de odinioară, când oamenii se adunau în faţa porţii rudelor mele, unde încingeau în zilele de sărbătoare hora, mânaţi de acordurile săltăreţe ale viorii bunicului.

Nu o dată am fost fermecat de aceste istorisiri. Îmi şi imaginam, în pustietatea zilelor de vară, când nu aveam ce face altceva decât să stau la umbra bătrânului dud din curte şi să mă uit la strada nisipoasă, albită de un soare deşertic, aşteptând-o pe bunica să se întoarcă de la colectivă, cum oamenii de odinioară, îmbrăcaţi de duminică, se strângeau în faţa porţii pentru şezătoare.

Bunicul, pe care nu l-am cunoscut nici măcar din poze (a murit tânăr, în 1940, la doar 40 de ani) este poate cel mai misterios personaj al familiei mele. Faptul că ştia să mânuiască, nu fără talent din câte am aflat, un asemenea instrument nobil şi pretenţios, că reuşea să strângă astfel în jurul lui atâta lume, oameni care veneau la un cântăreţ la vioară, nu la un lăutar, mi l-a făcut, cel puţin în acea vreme, un om cu atât mai drag cu cât am aflat, tot din ceea ce mi s-a povestit, că avea doi cai de o rară frumuseţe, pe care îi iubea şi îi îngrijea cu mare devotament (de la unul dintre ei i s-a tras, din păcate, şi moartea).

La moartea bunicii, în vara lui 1984, am auzit vorbindu-se despre această vioară, păstrată cu sfinţenie în misteriosul pod timp de 44 de ani. Nu-mi amintesc cine a luat-o şi ce s-a întâmplat cu ea. Lucrul cel mai de preţ moştenit însă de mine din acele vremuri este legat de existenţa acestor poveşti, pe care bunica mi le spunea când stăteam seara cu ea, în jurul mesei rotunde, ţărăneşti, în aşa zisa bucătărie, în fapt mica încăpere de la intrare, care semăna cu un vestibul şi prin care se făcea intrarea în unica odaie a casei.

Acolo a şi fost, de altfel, depusă în sicriu, pe plită, adică pe locul unde iarna făcea focul ca să facă mâncare sau ca să încălzească apă pentru cele de trebuinţă. Se împuţinase la trup iar pe chip i se citea o disperare surdă. A murit greu, cum se spune, pentru că a iubit teribil viaţa, chiar dacă cei 44 de ani scurşi de la moartea bunicului i-a petrecut în singurătate.

A fost o singurătate fertilă, o luptă continuă cu schimbările, cu realităţile devastatoare în urma cărora a fost deposedată sistematic de multe lucruri, realităţi peste care a trecut cu destoinicia unei ţărănci crescute şi educate în spiritul aspru al vieţii rurale a începutului de secol XX de la noi.

Dispariţia nu i-a adus liniştea, de aici şi disperarea mută de pe chipul ei în moarte, pentru că ar fi fost gata oricând să o ia de la capăt, să continue lupta cu viaţa, cu boala nemiloasă care s-a dovedit a fi mai puternică, într-un final, decât ea. S-ar putea spune că moartea a surprins-o între două treburi, poate între săpatul grădinii (era vară) şi pregătitul mesei de prânz; în plină detentă a vieţii,cu alte cuvinte.”

Foto credit Emil Cioran: https://www.ganduriledintrepagini.com/emil-cioran-femeile-iubesc-mai-mult-decat-barbatii/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment