De mâine mergem la Bookfest, unde vor fi tot felul de evenimente care mai de care mai atrăgătoare, astfel încât bănuiesc că oamenii sunt mai puțin conectați la jurnale anonime de acum aproape zece ani, așa cum este Coliba lui Cioran.

Cu toate astea – fiindcă am promis că, dacă e marți, e Cioran – merg mai departe cu notațiile mele diaristice, nu înainte de a consemna faptul că avem, în sfârșit, vreme frumoasă într-o zi de marți, ceea ce, măcar din punctul ăsta de vedere, este o veste bună.

Mai sunt și alte vești bune, anume că un șarpe monstruos începe să-și închită coada și să se autodevoreze, dar astea sunt lucruri care vin și trec, iar lucrurile care rămân sunt întotdeauna mai importante decât orgoliile stupide și nemăsurate ale unor oameni de carton care și-au închipuit, ca atâția alții înaintea lor, că au cucerit lumea.

Noi, zic și eu, să rămânem la Cioran al nostru și la aforismele lui destrămătoare și vitriolante și, vorba lui Radu Vancu – la care m-am gândit mult zilele astea –, terciuitoare.

„Orice triumf are ceva profund abject, dacă judecăm după mutra învingătorului. Din păcate, învinsul, dacă învingea el, ar fi avut aceeași expresie ca rivalul său mai norocos. Nu e nimic de făcut: în orice succes există un element înjositor.

Sper să nu am vreodată prilejul de a-mi clama victoria. Un zeu veghează asupra mea.” (din Caiete II, Humanitas, 2010, pag. 208)

Miercuri, 1 septembrie 2010

Un melanj de melancolie, regret şi tristeţe poate avea efecte devastatoare asupra caracterului uman. Dar iată de ce spun asta: „Regretul, care intră în structura melancoliei, explică şi el absenţa unei intensităţi particulare a acesteia. Dacă regretul poate fi persistent, el niciodată nu e atât de intens încât să provoace o suferinţă profundă.” (Pe culmile disperării)

Aşadar, simt din nou nevoia să mă iau la ceartă cu axiomele cioraniene. Îmi vine în minte un episod din toamna lui 2008, petrecut cu puţin timp înainte de a-mi lansa volumul „Antipoeme”. Tocmai îmi luasem concediu, hotărât să lucrez la „Noi în anul 2000”. Într-o după-amiază am primit un telefon. Eram concentrat pe scris, cufundat de-a dreptul în viaţa personajelor mele, astfel încât am ignorat sunetul strident, enervant, al telefonului mobil.

Mi-am aruncat totuşi un ochi pe ecran şi am văzut numărul vărului meu. Nu mai vorbisem cu el de aproape un an. Mai târziu, după ce am terminat ce aveam de făcut, l-am sunat cam fără chef, convins că îmi va reproşa, aşa cum se întâmplase de altfel la ultima noastră întâlnire, poveşti mai vechi sau mai noi, lucruri nelămurite între noi, aşa cum se întâmplă întotdeauna între rude care au fost cândva apropiate, dar care, din cauza unor împrejurări mai mult sau mai puţin obiective, s-au îndepărtat unele de altele.

Mi-a răspuns soţia lui, explicându-mi cu vocea sugrumată de plâns că este la spital şi că îl veghează pe vărul meu, care se afla, nici mai mult, nici mai puţin, pe patul de moarte. Nu am crezut că este una dintre acele glume proaste pe care şi le mai fac din când în când cei apropiaţi, mai ales cei care nu s-au mai văzut de ceva vreme, dar nici nu am putut crede că lucrurile erau chiar atât de dramatice.

M-am îmbrăcat şi am zburat la spital, intrat parcă într-un halou halucinogen, căci totul mi se părea, în virtutea unei realităţi a cărei existenţă refuzam să o recunosc, rupt din absurdele filme româneşti, cu holuri pustii şi mizere de spital şi cu pacienţi livizi, fixându-te prin crăpătura uşilor cu priviri fixe, spectrale.

Primul semn rău, deşi nu avea nicio legătură cu situaţia în sine, a fost că paznicul de la poartă m-a îndemnat să urc pe scări până la etajul 12, halucinantul etaj 12, acolo unde aveam să mai pierd pe cineva apropiat la mai puţin de un an distanţă. Am urcat întins vreo şase etaje, după care am simţit cum mi se taie picioarele.

Până la destinaţie am făcut pauză la fiecare etaj în parte. Coborau indivizi cenuşii, oameni necăjiţi, femei cu broboade negre şi bărbaţi nebărbieriţi, cu priviri rătăcite, într-un du-te vino absurd, neverosimil ca în filmele lui Dan Piţa.

Impresia de halucinant a sporit când am intrat în salon: bărbaţi galbeni la faţă, cu ţepile bărbilor străpungându-le pielea pergamentoasă, pe care bolile de care sufereau îşi puseseră definitiv amprenta viitoarei veşnicii, a morţii imediate, inexorabile, m-au fixat cu privirile inconfundabile pe care mi le imaginasem, cu ochii înfundaţi în orbite din care se ştersese orice licărire de speranţă, de viaţă.

Vărul meu stătea în fund, pe marginea patului. I se citea pe chip suferinţa, efect al durerilor insuportabile pe care le avea. M-a recunoscut cu greutate şi cu şi mai mare greutate am încropit un dialog. De un „pom” spânzura o pungă cu un lichid transparent ca apa. Am înţeles, de la asistenta care răspundea de respectivul salon, pe care am şi interogat-o de ce nu i se administrează vărului meu un calmant, că i se introdusese în perfuzie doza maximă de morfină admisă la un bolnav în stadiu terminal.

Mi s-a explicat că avea metastaze la plămâni şi că de aceea respira greu. Am încercat, stăpânit de un sentiment tulbure, să-i montez o mască de oxigen, doar ca să-l ajut cumva, să nu-l mai văd cum se chinuie. A murit peste aproximativ două ore, sufocat. Mi se părea că trăiesc un vis, un coşmar din care te trezeşti buimac şi care îţi persistă mult timp în memorie.

Trezirea nu era însă posibilă, căci aveam de-a face cu o realitate brută. Zilele care au urmat au fost la fel, un carusel de imagini absurde, cu toată oboseala şi cu toată înşiruirea de ipostaze funeste, cu tot drumul halucinant până undeva la ţară şi cu înmormântarea într-un cimitir plin de bălării, părăsit parcă, loc care nu avea nicio legătură cu ce ştiam despre cimitirele de acest fel, despre care ştiam că sunt locuri îngrijite, idilice, pline de flori, de copaci bătrâni şi de cruci mititele, de lemn sau de piatră, strâmbe, înnegrite şi uitate de vreme.

Ei bine, una peste alta, regretul pe care l-am simţit mai târziu că, dintr-un orgoliu minor, nu mă mai văzusem cu vărul meu timp de aproape un an, a fost sfâşietor. Moartea lui, la doar 53 de ani, m-a făcut să sufăr aşa cum poate nu mai suferisem de când murise tata.

Dar la această suferinţă s-a adăugat şi acest regret, care a făcut să rezulte o suferinţă inzecită. Am fost chemat la pomana de şase săptămâni şi, după mai multe ţuici, am simţi cum îmi vin, în avalanşă, toate lacrimile pe care nu le vărsasem pe marginea gropii, la cimitir.

Am plâns îngrozitor, cu sughiţuri, simţind cum mi se rupe sufletul la gândul că, orice aş face, nu voi scăpa niciodată de regretul că irosisem, cu bună ştiinţă, tot acel timp dinaintea morţii vărului meu. Regretul pe care l-am simţit atunci a fost atât de intens încât mi-a provocat o suferinţă profundă, ale cărei ecouri le mai simt încă şi în ziua de azi.

Vineri, 3 septembrie 2010

„Cine produce peste resursele şi capacităţile sale e îmboldit de o pasiune ruşinoasă. Îl pizmuiesc şi îl dispreţuiesc pe omul care, după ce şi-a dat măsura, se îndârjeşte mai departe şi vrea să se depăşească. Nenorocirea scriitorului (şi a oricărui om prins într-o operă) e de a nu şti să se oprească la timp.” (Caiete, I)

Îmi amintesc cum, aflat ca invitat la Poeticile Cotidianului, cu R. Ţ., cei din sală mă priveau cu un fel de neîncredere (şi cu compasiune pare-mi-se) când le-am spus că mi-am atins propriile limite în poezie şi că asta este explicaţia pentru care m-am lăsat de scris poeme.

Pe un blog, o tipă care a fost prezentă la dezbatere a spus că am fost patetic. Nu ar trebui niciodată să fim cinstiţi şi oneşti faţă de o masă care ne ascultă şi care speră să audă cu totul altceva din gura noastră. Adevărul mărturisit cu decenţă este derizoriu în raport cu o minciună spusă frumos.

Oamenii te ascultă cu interes atunci când îi minţi cu graţie, nu când le spui adevăruri plictisitoare. (sau: Oamenii sunt mai degrabă interesaţi să nu li se înşele aşteptările, să audă ceea ce vor să audă, chiar dacă sunt conştienţi că li se livrează o minciună frumos împachetată, decât să asculte ceea ce nu vor să accepte a priori, adică adevărul gol-goluţ)

„Cine nu iubeşte stările haotice nu e creator, iar cine dispreţuieşte stările maladive n-are drept să vorbească de spirit.” (Pe culmile disperării)

Asta este extraordinară: „Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om.” (Pe culmile disperării)

E din nou vreme frumoasă, cu revărsări de lumină pe care soarele o răspândeşte cu generozitate. Norii sunt doar nişte urzeli alburii, care fug împinse de vânt. Par rupţi din irealitate, cu învolburările lor de fum albicios, plutind ca sperma peştilor în ocean, o expresie a imaterialului materializat în ghemotoace instabile, suspendate în aer.

Mi-e dor de imaginea grandioasă a norilor întunecaţi, aducători de furtuni apocaliptice şi de stări pline de angoasă, de acea nelinişte primordială care provoacă inspiraţia şi dezechilibrul existenţial.

Ieri, în timp ce luam masa împreună, R. Ţ. mi-a reproşat că, în cazul romanului „Noi în anul 2000”, nu mi-am făcut treaba până la capăt. L-am scris, adică, dar nu mă preocupă soarta lui, publicarea, scoaterea cărţii în lume. I-am răspuns că mi-e bine aşa, că am, cum se spune, sentimentul datoriei împlinite şi că nu mă mai deranjează câtuşi de puţin faptul că „Noi în anul 2000” zace într-un sertar.

Editurile nu vor să mi-l publice, foarte bine, de ce aş face o tragedie din asta? Mai cu seamă că romanul meu nu ar face decât să îngroaşe rafturile tomurilor care nu se vând! Aşadar, ce folos? Ori că stă într-un sertar, ori pe raftul unei librării, e cam tot acelaşi lucru. Sunt tragedii mult mai mari în lume decât nepublicarea unei cărţi.

De fapt, neapariţia pe piaţă a romanului meu nu este nicidecum o tragedie, nu mai este nici măcar o neîmplinire personală. E doar un fapt banal. Lumea merge mai departe şi fără el, vreau să spun lumea literară. E poate chiar mai bine pentru mine, deoarece păstrez singur bucuriile scrierii lui.

Orice pagină îmi aminteşte de ipostazele în care mă aflam când o scriam. Simt o cumplită nostalgie după acel timp, pentru că a fost timpul meu organic, timp cu care nu mă voi mai întâlni absolut niciodată. A fost zbuciumul meu, nebunia mea, suferinţa mea, delirul meu personal, or asta îl face cu atât mai preţios pentru mine.

Faptul că nu va fi citit de nimeni nu poate fi decât o curiozitate în minus, considerând aici că de cele mai multe ori doar curiozitatea ne împinge să luăm o carte din bibliotecă şi să dăm viaţă unuia dintre cele mai plăcute acte ale existenţei: lectura.

Sigur că aş putea fi suspectat de nesinceritate şi de ipocrizie pentru cele spuse pe marginea nepublicării romanului. Îl desfid pe cel care gândeşte astfel.

„Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decât cu lacrimi.” (Pe culmile disperării)

În fond, „Noi în anul 2000” este o vastă confesiune. Scrisă nu numai cu lacrimi, ci şi cu disperare.

Îl invidiez pe G. L. nu pentru situaţia lui materială, pentru statutul în societate sau pentru erudiţia lui, ci pentru faptul că are, necondiţionat şi în orice moment îşi doreşte, accesul la cărţi pentru care eu trebuie să plătesc bani foarte mulţi (pe care îi iau, oricât de barbar ar suna, de la gura familiei). Dar dacă şi el plăteşte pentru aceste cărţi un preţ nebănuit? Căci nu este, presupun, puţin lucru să fii editor în România, şi încă unul de succes!

„A citi o carte subliniată e ca şi cum te-ai uita pe gaura cheii în mintea cuiva.” (Întâlnire cu un necunoscut)

Exact lucrul ăsta mi s-a întâmplat când am citit „Căderea în timp”, un exemplar împrumutat de la bibliotecă. Acum am propriul meu exemplar care aşteaptă, cuminte, să-l citesc.

Da, să-l citesc, nu să-l recitesc, deoarece sublinierile din celălalt m-au influenţat în aşa măsură încât am senzaţia că am comis, lecturându-l, o mare impostură: am privit, într-adevăr, pe gaura cheii în mintea celui care făcuse acele sublinieri, or acum îmi doresc să privesc doar în sinele meu, să fie eu cel care face, mental, sublinieri şi adnotări. Nu voi mai împrumuta niciodată astfel de exemplare sau, cel puţin, nu le voi mai citi dacă îmi vor pica în minte astfel batjocorite.

Oamenii nu au nostalgii după comunism, ci după sărăcia din comunism, care era mai suportabilă decât cea de acum. La sărăcia din ziua de azi se adaugă şi nesiguranţa zilei de mâine, ceea ce ambiguizează şi mai mult problema existenţei omului nou (sic!) din capitalismul românesc.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.