Mergem mai departe cu „Jurnalul fărâmițat” pe care l-am ținut când i-am citit majoritatea cărților lui Cioran. Să ne reîntoarcem, așadar, în lunga vară fierbinte a lui 2010.

Joi, 22 iulie 2010

Pe măsură ce înaintez în caietele lui Cioran, pe care le citesc cu pasiune şi, înainte de toate, cu râvnă, nu mă pot abţine să nu-l contrazic la tot pasul. Aş vrea să mă pun contra lui, să mă cert tot timpul cu el. Totul rămâne însă la nivel de intenţie deoarece, fie că-mi place asta sau nu, pur şi simplu nu-mi pot înfrâna, paradoxal, tendinţa de a-i da tot timpul dreptate. Este, oare, un act de servitute faţă de o gândire superioară?

Exemplu: „Nu trebuie citiţi scriitorii al căror nume e pe toate buzele. Trebuie citit doar din nevoie lăuntrică şi la întâmplare, aşa cum îţi vine. Aproape toate cărţile pe care le-am citit din cauza cutărui sau cutărui articol au fost cărţi fără însemnătate. Fenomene care ţin de epocă şi nimic altceva. Mai bine să citeşti din plăcere un autor depăşit decât, din snobism, un autor la modă. În primul caz, te îmbogăţeşti cu substanţa altuia, în cel de-al doilea, consumi fără folos. A citi autori inactuali în epoci tulburi – cea mai bună dezintoxicare cu putinţă.” (Caiete, II)

Este exact ce încerc să fac eu acum, în această „epocă tulbure”.

Există o legătură între apariţia gândirii, ca act creator, şi apariţia lui Dumnezeu?

Îmi amintesc de coridele care se transmiteau duminica la televizor prin anii 70. Priveam spectacolul pasionat, alături de familie, la vechiul nostru televizor Temp 6. Se făceau comentarii şi aşteptam cu nerăbdare momentul culminant, în care toreadorul înfigea spada, cu o execuţie abilă, în greabănul taurului.

Pănă atunci însă eram fascinat de abilitatea lui de a se sustrage pericolului, de a păcăli animalul şi de a scăpa din situaţii dificile. Totul privit în alb-negru, cu nuanţele întunecate şi lucioase ale sângelui care şiroia pe spatele bietului animal. Îmi aduc aminte cu claritate, de asemenea, cum trupul taurului ucis lăsa o dâră pe zgura arenei când era târât în culise. Pentru el spectacolul se terminase.

Pentru noi însă continua, deoarece la scurt timp apărea un alt taur, furios, determinat, executând tot arsenalul de mişcări ameninţătoare la adresa oricui s-ar fi încumetat să-i facă faţă. Avea să lase şi el la sfârşit, cum altfel, aceeaşi dâră sinistră, ca o amprentă a morţii. Un spectacol reuşit, gândeam atunci. O barbarie, îmi spun acum. Suntem oare mai cruzi când suntem copii, sau este doar frenezia care ne cuprinde în faţa morţii celuilalt, a morţii ca spectacol, asistată de mulţime?

Nu am scris niciodată satisfăcător atunci când am făcut-o sub imperiul unei stări de bine.

Vis: trebuia să merg undeva, într-o localitate îndepărtată, şi nu puteam acoperi distanţa, considerabilă, decât călătorind cu avionul. Prietenii (necunoscuţi) m-au convins să mă îmbarc. La început am avut sentimentul exaltat pe care îl simţim la debutul unei aventuri, însă când măgăoaia s-a pus în mişcare am intrat în panică. De acum nu se mai putea face nimic, avionul decola, nu mai putea fi întors. Senzaţie de groază, de certitudine a prăbuşirii iminente.

M-am convertit la singurătate.

„Când vreau să scriu ceva în timp ce aştept o vizită, mă simt stingherit ca şi când aş avea o mitralieră îndreptată asupra mea.” (Caiete, II)

Ultimul cuvânt spus de tata înainte să-şi dea sufletul a fost „Mor!”. Bunica (mama tatălui meu) a exclamat „Ah, mori!”

Vineri, 23 iulie 2010

Zi proastă. M-am trezit mai devreme decât de obicei şi m-am bucurat că voi avea mai mult timp pentru scris. Nu se întâmplă însă ca lucrurile să evolueze întotdeauna cum îţi doreşti. În primul rând, au fost probleme cu laptopul. Avea dreptate Monica Lovinescu când spunea despre computer că este întruchiparea demonului. Literalmente mi-a distras atenţia de la orice am încercat să fac. Devenim, iată, cum spunea Cioran, sclavii obiectelor. Simt deja nostalgia după caiet şi după pix. Cel puţin când scriam de mână nu aveam o grijă în plus, şi anume aceea de a salva tot timpul.

Am regăsit în memorie amintirea primului meu moment de reală disperare: eram în Piaţa Romană, însoţit de mama, la cumpărături. Aveam, cred, vreo cinci ani sau poate chiar mai puţin, deoarece sora mea nu se născuse încă. La un moment dat, într-o clipă de neatenţie, m-am rătăcit. Am privit, la început uimit, în jurul meu, ca să constat că mama intrase în pământ, că dispăruse de-a binelea. Nu am început să urlu sau să ţip, aşa cum făceau de obicei alţi copii în situaţii similare, ci am rămas pe loc, înmărmurit.

Simţeam cum neliniştea din mintea mea de copil creşte în proporţie geometrică şi cum se transformă într-un sentiment nou, indescriptibil. Lacrimile stăteau să-mi ţâşnească, eram dezorientat, nu-mi cunoşteam adresa, eram pierdut, al nimănui, în mjlocul gloatei indiferente, care îşi vedea de treabă de parcă nimic nu se întâmplase. Piaţa devenise un spaţiu al dezolării, străin, respingător, pentru că, prin cine ştie ce putere malefică, o absorbise pe mama, o făcuse să dispară.

Eram pierdut pentru totdeauna, o fiinţă a nimănui, un copil lipsit de sprijinul cel mai important, dezorientat, disperat. Mi s-a părut că singurătatea din mijlocul acelor oameni nepăsători, care continuau să se ciorovăiască pe la tarabe, a durat o eternitate. La un moment dat, observând probabil că eram gata-gata să izbucnesc în plâns, o precupeaţă mi-a întins un măr. L-am luat şi mi s-a părut că ţin în mâini cel mai frumos fruct pe care-l văzusem vreodată.

Atunci am auzit o voce familiară, mustrându-mă pentru faptul că îndrăznisem să-i cer femeii mărul. Era mama, care în tot acest răstimp se aflase la două tarabe mai încolo şi care, aşa cum aveam să aflu mai târziu, nu mă scăpase nicio clipă din ochi. Ţăranca i-a explicat că nu e nicio problemă, că ea mi-l dăruise. Înţeleg abia acum că mama, care mă supraveghease tot timpul, socotise privirea mea plîngăreaţă drept exprimarea unei pofte copilăreşti, inocent vinovate, dar care, înainte de toate, era echivalentul cerşetoriei, o cerşetorie tăcută, lipsită de arsenalul gesturilor care o însoţesc de obicei, dar totuşi cerşetorie, păcat de neiertat pentru canonul moral al familiei mele. Mama nu înţelesese că privirea mea exprimase, de fapt, disperarea în faţa faptului concret că o pierdusem, că o consideram dispărută pentru totdeauna.

„A avea bunuri e un lucru grav; ceea ce este însă infinit mai grav e să fii ataşat de ele. Căci ataşamentul ca atare este izvorul tuturor celor rele, iar detaşarea cauza tuturor celor cu adevărat bune.” (Caiete, II)

Cam ce spuneam un pic mai sus. La mine ataşamentul faţă de laptop este în curs, ceea ce înseamnă că nu sunt pe drumul cel bun.

Amintire din şcoala generală: un coleg a adormit în timpul unei ore de biologie. Era fotbalist, fusese la antrenament dimineaţă (noi făceam parte din grupul de clase care făceau cursuri după-amiaza) şi pusese capul pe bancă, răpus de oboseală. Profesorul, un tip destupat la minte, a reacţionat prompt la chicotelile noastre şi ne-a îndemnat, nu fără o oarecare fermitate, să nu mai facem gălăgie, ca să nu-l trezim.

Ne-a explicat că alunecarea lui în somn nu a fost un act voluntar, că nu a depins aşadar de voinţa lui. Am înţeles atunci că somnul nu este doar o expresie a lenei şi a indolenţei (cum fuseserăm îndemnaţi să credem, prin „educaţie”, cei mai mulţi dintre noi), ci şi o necesitate, căreia nu-i putem opune rezistenţă. Ca şi sexul, aş adăuga acum.

O binecuvântare: plouă.

„Toată înţelepciunea constă în a şti să pierzi.” (Caiete, II)

Se poate spune că am pierdut totul în literatură. Am câştigat însă, prin această înfrângere, enorm.”

Foto feature credit: https://matricea.ro/corespondenta-clasicilor-culturii-romanesti-epistola-filosofie-romaneasca-emil-cioran-catre-mircea-eliade-despre-romania/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment