libris.ro

Dragi prieteni,

Mergem mai departe cu jurnalul meu de lectură din opera lui Emil Cioran, tot într-o zi de marți, așa cum v-am obișnuit, și tot într-o atmosferă instabilă, de ploaie care se îngemănează cu razele soarelui, de amorțeală la ora după-amiezii când, chiar dacă ne aflăm la început de săptămână, am vrea să lenevim pe canapea cu o carte de Cioran – de ce nu? – în mână.

Tot dintr-o carte a lui Cioran o să vă dau și citatul următor, dar de data asta din volumul „Razne”, apărut la Editura Humanitas în 2012 în traducerea lui Constantin Zaharia:

„Prezența mea în lume e de a nu fi nicăieri. De orice mă separă ceva. Fiece simțământ e învecinat de ce nu-i el. Priveliștile și obiectele își pierd conturul sub ideea absenței lor; văzul devine factorul distrugător al lucrurilor ce le vede; ochiul distruge ce nu va mai fi în ceea ce e; urechea aude icoana sonoră a lipsei de sunet.

Iar dragostea se-mprejmuie de moarte dintr-un dor de infinit – care o neagă. Desfășurarea sufletului e anularea lui succesivă.”

Acum să vedem ce se mai întâmpla prin septembrie 2010:

Duminică, 5 septembrie 2010

Suntem deja în septembrie şi nu este suficient de rece încât să pot închide fereastra şi să mă separ astfel de zgomotele de afară. Clipele mele cele mai intime, când totul înaintează în noapte şi când ar trebui să se audă numai respiraţia oraşului, sunt transformate în clipe de nelinişte şi de spaimă în faţa imposibilităţii de a mă izola, de a-mi crea un spaţiu, cât de mic, pe care să-l pot controla în mod absolut şi de care să mă pot bucura cu sentimentul unui nou început, atât de caracteristic mie la începutul toamnei.

E îngrozitor că oamenii sunt peste tot, dar nu e ăsta cel mai teribil lucru, ci faptul că pretutindeni sunt mostre neevoluate ale speciei, care râgâie şi îşi exhibă flatulenţele prin balcoane, fără nicio jenă. E peste tot o recrudescenţă a prostiei, a lipsei bunului simţ, a penibilului şi a măgăriei, încât cu greu mă mai pot convinge că sunt un reprezentant al speciei dominante, aflate în vârful lanţului trofic.

Aş vrea să am ceva din puritatea şi din măreţia unui cal liber în mişcare, să fiu acel cal, să alerg mereu mai departe şi să fug astfel de potenţialul şi nemilosul meu stăpân, omul. Dă Doamne ca într-o viaţă viitoare să fiu un cal liber!

Dacă, printr-o fatalitate, omenirea ar dispărea subit, nu s-ar schimba absolut nimic în Univers. Raporturile de cauzalitate ar fi aceleaşi, legile fizice ar fi aceleaşi, Pământul însuşi ar descrie mereu aceeaşi orbită în jurul Soarelui. Singurul lucru care nu ar mai exista ar fi conştiinţa acestor determinări, sau mai degrabă conştientizarea, de către o fiinţă inteligentă, a tuturor legilor fizice universal valabile.

Ar mai dispărea, cred, şi unitatea care dă măsură timpului, adică fărâmiţarea perioadei deplasării unui obiect astral în spaţiu, cea mai diabolică invenţie a minţii umane. Ar reveni, pentru speciile rămase, principiul atemporalitatăţii, al apartenenţei la spaţiul necuantificat, adică la eternitate.

Odată cu omenirea ar mai dispărea, de asemenea, conştiinţa existenţei lui Dumnezeu. Speciile ar fi scutite de efortul de a privi către cer şi şi-ar întoarce, izbăvite, privirea spre pământ, spre fructele pământului. Creatorul ar primi astfel un binemeritat concediu.

Coordonatele întreprinderii mele se complică. Va trebui, obligatoriu, să trec prin Valéry înainte de „Précis de décomposition”. Cu atât mai bine.

„O carte trebuie să aibă greutate şi să se prezinte ca o fatalitate, să ne dea, la lectură, impresia că nu se putea să nu fie scrisă.” (Caiete, I)

Oare câţi scriitori contemporani, mai ales de la noi, mai ţin cont cu seriozitate de o asemenea remarcă, îndeosebi în condiţiile goanei nebune după glorie, după succesul efemer, după vremelnicele onoruri?

Oboseala mea a atins pragul lucidităţii extreme.

Luni, 6 septembrie 2010

„Oamenii muncesc în general prea mult, pentru a mai putea fi ei înşişi. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate.” (Pe culmile disperării)

M-am întâlnit, ieri, în timp ce mergeam spre serviciu, în tramvaiul 11, cu un coleg, care m-a întrebat, la un moment dat, unde or merge toţi oamenii ăia care umpleau mijlocul de transport, într-o zi de duminică. I-am răspuns că, poate, ca şi noi, unii dintre ei merg la serviciu.

Am avut, spunând asta, un fel de revelaţie negativă: am văzut, cumva, oglindită în acea realitate care mi se releva dintr-odată, golită de orice sens, toată mizeria existenţei umane. Inşi obosiţi, nebărbieriţi, mirosind a transpiraţie, cu chipurile blazate, fără acea sclipire în priviri care evocă bucuria unei zile libere, de fapt a unui scurt episod de libertate, servit cu porţia săptămânal, femei cu atitudini de gospodine, lipsite total de farmecul care ar trebui să le caracterizeze, toţi adunaţi într-un tramvai sordid, al cărui traseu traversează trei cartiere mărginaşe, lipiţi aproape unul de celălalt şi întruchipând astfel cel mai trist tablou în mişcare posibil pe care mi-a fost dat să-l văd vreodată.

Munca în ziua de duminică ar trebui interzisă prin lege, cu excepţia muncilor vitale, absolut necesare. Îmi amintesc din nou, inevitabil, de duminicile petrecute la ţară, când oamenii se îmbrăcau în cele mai bune haine şi mergeau la biserică. Spiritul ăsta a dispărut probabil pentru totdeauna, absorbit de goana după mijloacele de existenţă, de acest blestem transformat în voluptate.

De fapt, comunismul ne-a îndobitocit în asemenea măsură încât, în mod inconştient, am transmis şi copiilor noştri unele dintre reflexele căpătate atunci şi pe care ar fi trebuit să ni le ştergem definitiv nu numai din automatismele conştiinţei intime, ci şi din memorie.

Unul dintre acestea este reticenţa de care dăm dovadă când ar trebui să ne exprimăm deschis opiniile. Am rămas cu această tară, conform căreia nu e bine să te pui cu cei mari. Românii sunt cei mai buni comentatori ai realităţilor de tot felul, dar continuă să dea din gură, să trăncănească, doar între cei patru pereţi ai bucătăriei, acolo unde se află la adăpost de urechile lungi.

Comportamentul ăsta este simptomatic pentru poporul român. De îndată ce ieşim în societate, în lume, uităm de toate promisiunile pe care ni le-am făcut, că de data asta o să le arătăm noi lor.

Numai moartea ne mai poate scoate din amorţeală: dacă autoritatea „democratică” ar avea proasta inspiraţie să mai deschidă cândva focul împotriva demonstranţilor, poate că atunci mămăliga ar face din nou explozie. Deşi nu poţi fi niciodată sigur…

Marţi, 7 septembrie 2010

Am hotărât că trebuie, că este absolut necesar să-mi prezev resursele de energie, să nu le mai irosesc consumându-le pe orgolii mărunte, pe visuri irealizabile şi pe conflicte care nu se vor rezolva niciodată. Vreau să cred în orele mele nocturne, în minutele astea în care rămân doar cu mine însumi şi cu imbecilii de vecini care nu dorm niciodată şi mai fac pe deasupra şi gălăgie.

Deşi alunec în altă discuţie, a avut dreptate Cioran când a spus că sub nicio formă nu-ţi poţi iubi vecinii. Mai ales când este vorba de nişte indivizi care seară de seară îşi exhibă fără niciun fel de jenă secreţiile intestinale şi glagoriile interminabile.

Este vital pentru mine să nu-mi mai consum resursele nici măcar pe astfel de gânduri. Nu are rost. Oamenii nu se vor schimba niciodată. Nu cel puţin cei ale căror capacităţi intelectuale se reduc la discuţii despre serviciu şi despre ce mai mâncăm azi.

E important ce mâncăm, e important ce facem la serviciu, dar şi mai important este să fim discreţi, să avem momente absolute de intimitate, să ne preocupe şi ceea ce este în interior, în conştiinţa noastră intimă, în acel teritoriu pe care rareori îl lăsăm la vedere, tocmai pentru că este preţios şi nu vrem să fie maculat de priviri indiscrete.

Trebuie să mă ţin deoparte de cotidianul manelizat, să trag o linie fermă de demarcaţie între realitatea exterioară şi realitatea imanentă vieţii, a sufletului (şi nu a sufleţelului).

Citesc în Întâlnire cu un necunoscut despre deosebirea dintre orgoliu şi vanitate. Îmi amintesc în ce împrejurări am fost făcut vanitos, în ultimul an de liceu, de către profesorul de română. Realizasem o performanţă fără precedent în istoria liceului la Olimpiada de literatură şi bătrânul dascăl, inspirat probabil de obiceiurile ideologice ale timpului, m-a somat practic să aduc o poză pentru gazeta de perete, unde urma să ocup un loc printre cei mai merituoşi elevi.

L-am dus un timp cu vorba, gândindu-mă că ideea asta stupidă, care mă oripila, îi va trece de la sine. Nu s-a întâmplat aşa, chiar s-a enervat şi m-a ameninţat că îi voi ieşi definitiv din graţii, însă cu toate astea nu am adus fotografia.

Cunoscându-mi situaţia materială precară şi presupunând că nu am bani şi că îmi este ruşine să reunosc asta în faţa clasei, mi-a oferit suma necesară. Bineînţeles că l-am refuzat. Ca represalii, m-a făcut vanitos de faţă cu toată lumea.

Îmi dau seama abia acum de ce s-a înşelat: m-a crezut vanitos fiindcă și-a închipuit că mă credeam deja prea important pentru a apărea la gazeta de perete, deși eu nu-mi doream decât să nu fiu batjocura colegilor, care abia aşteptau să-mi vadă poza practic infamantă ca să mă ia peste picior.

Mai era însă un motiv pe care nu l-a intuit: modestia. Am avut tot timpul oroare de acest tip barbar de exhibiţionism: nu mi-a plăcut niciodată festivismul recunoaşterii unanime a diferitelor merite, aplauzele (cu excepţia celor de la teatru), dar mai cu seamă nu mi-a plăcut expunerea propriei fotografii în public, ca să poată scuipa pe ea toţi proştii şi toți inculţii. Am avut măcar atâta orgoliu.

Chopin, concertul pentru pian şi orchestră nr.1, cu Yundi Li solist: am simţit, după multă vreme, cum prizez pierderea de sine ascultându-l.

„Cu fiecare carte pe care o scrii trebuie să debutezi, să te porţi ca un necunoscut care urmează să cucerească lumea.” (Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut)

Cunosc unii tineri scriitori care se cred celebri chiar înainte de debutul absolut (şi se comportă ca atare). Ca să nu mai vorbesc despre cât de importanţi se dau după ce chiar debutează. Bieţi consumatori de hârtie, care nu conştientizează că peste zece, cincizeci sau, în cel mai fericit caz, o sută de ani, operele lor vor fi praf şi pulbere.

Primul lucru pe care l-aş face în cazul în care aş pune mâna pe o sumă importantă ar fi să dau fuga la dentist ca să-mi repar dantura. Aş scăpa astfel de un coşmar de-o viaţă şi aş ieşi, fie şi imaginar, din rândurile naţiunii fără dinţi.

Sau: să am dantura completă este visul meu din copilărie.

Sau: dacă aş scrie o carte atât de bună încât tirajul vândut mi-ar aduce o sumă suficientă, aş investi toţi aceşti bani în repararea danturii.

Sau: dacă aş fi milionar, aş face un cabinet stomatologic, absolut gratuit, unde oamenii fără bani să-şi poată repara dantura. La câţi milionari în euro avem, o asemenea idee ar transforma România în Ţara Oamenilor Care Şi-au Recăpătat Dinţii sau Ţara Oamenilor Cu Cei Mai Frumoşi Dinţi.”

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment